Datorită unui eveniment casnic nedorit (fiică-mea a vărsat un pahar cu apă pe tastatura portabilului, care şi-a dat duhul) a trebuit să-mi iau altul. Calculator. Este al patrulea în cinci ani. Trecând peste detaliul hidrofob, mi se pare aberant să trebuiască să-mi înlocuiesc calculatorul din te miri ce. Căutând pe internet, am găsit un interviu mai vechi al unui responsabil de la Microsoft, care estima că e normal ca oamenii să-şi schimbe calculatorul o dată la doi ani. Adică taman cazul meu. Mie nu mi se pare normal : din punct de vedere logistic, o sculă care să-mi permită să surfez pe internet la o viteză rezonabilă (cât să pot urmări un post tele în direct) să downloadez materiale ilicite în timp util, să editez text, tabele, imagini, video şi audio e suficientă. Peste zece ani, îmi va fi la fel de suficientă. Cerinţele mele informatice nu vor evolua. Sunt anumite nevoi umane care ajung la un grad de saturaţie, şi după ce au atins un anumit nivel de perfecţiune, nu mai ai ce să revoluţionezi la ele. Să luăm, de pildă, femeia : după varianta biblică, Dumnezeu a croit-o din coasta lui Adam, şi gata. Ea corespunde în mare nevoilor libidoului masculin ; că e mare sau mică, cu cizme sau fără, grasă sau slabă, guralivă sau tăcută, rămâne acelaşi produs finit, cu anumite caracteristici opţionale (sau nedorite). Să luăm, de pildă, un ceainic : obiectul respectiv are menirea să facă ceai : că-i pui clopoţei sau nu, că stă pe pernă de aer sau că ştie sau nu să cânte, uzul lui e acelaşi, într-o mie de ani n-o să poată evolua de o mie de ori, oricât s-ar screme managerii, designerii, şi alţi ingineri de produse finite a căror misiune e să ne facă să cumpărăm cât mai multe porcării de care nu avem nevoie.
Să ne întoarcem la calculator : am avut neplăcuta surpriză să constat că în comerţul informatic, cel puţin în Franţa, e deja imposibil să mai găseşti un calculator echipat cu bătrânul (bătrânul !) Windows XP. De-abia mă obişnuisem cu el, cu butoanele lui mari şi greţoase, ca nişte bomboane mentolate. Acum peste tot te-mpiedici de Vista – o versiune mai sigură, mai mişto, mai tridimesională, mai… nouă. Concluziile mele ? Un sistem, într-adevăr, foarte tridimesional (în varianta aia mai scumpă, nu cea de pe calculatoarele oamenilor de rând) , mai lacom în memorie, mai lent, revoluţionar în sensul în care, în multe cazuri, nu mai găseşti nimic şi nu mai înţelegi nimic (şi n-am timp să-nţeleg ; viaţa mea e destul de plină ca să nu mă amuz căutând un buton pe care Microsoft a hotărât să-l mute pe nepusă-masă cu totul şi cu totul în altă parte ; întorcându-ne la studiul de caz, cu riscul de a te şoca, dragă cititorule/cititoareo politically correct/ă, e ca şi cum o dată la doi ani sexul iubitei/buza ceainicului s-ar afla în altă parte, şi s-ar activa cu altă comandă…) . Un sistem secure până la paranoia – îmi petrec timpul răspunzând « oui » la întrebarea « chiar vrei să activezi programul cutare ? n-ar fi bine s-o faci, ia mai gândeşte-te… », paranoia împinsă până la cazul amuzant în care anumite procese Windows sunt pârâte de altele, cum că, chipurile, ar fi intruziuni suspecte… Curat MacCartism.
După mine, Windows 2000/XP cu Office 97 şi Internet Explorer 7 (sau Opera 8) sunt/erau suficiente pentru a servi omenirea până la ajungerea primei echipe de coloni pe Sirius – dacă până atunci nu crăpăm cu toţii, a doua alternativă fiind din păcate mai probabilă. La ce bun să născoceşti revoluţii acolo unde n-au ce căuta, să reinventezi chibritul la fiecare doi ani ca să-ţi păstrezi cât mai mulţi muşterii ? Cearceafurile de pat nu se revoluţionează o dată la doi ani. Nici chibriturile, şi în cele din urmă nici televizoarele – le-ai făcut plate, gata, misiunea lor a fost îndeplinită – pe urmă, cum să le mai faci – ovale, transparente, microundice, aromatice… ?
Şi nici calculatoarele. Numai că, uite, mondializarea e o revoluţie permanentă, a cărui mobil e reinventarea eternă a chibritului, consumismul fiind motorul, şi scopul chestiei în sine contând prea puţin, mult prea puţin. Şi dacă voi continua cu remarcile-astea, o să mă ia toţi de comunist, chit c-am atârnat preventiv în post-ul precedent poza lui Che Guevara cu coarne. No future. No future, mes amis. Şi toate astea de la un pahar cu apă.

Je t'aime, moi non plus, Comandante...

Anul ăsta e jubileul Che Guevara sau cam aşa ceva - cinci zeci sau o sută de ani de la naşterea sau moartea, ăă, eroului. Uite, chiar că refuz să mă duc pe Wikipedia să ofer date pertinente şi ştiinţifice. Nici nu văd de ce aş face-o. În definitiv, oamenii care vor să se documenteze o fac şi singuri - do it yourself - şi ceilalţi nici nu vor să audă de puncte de vedere alternative, susceptibile să le clatine scara de valori, zenitudinea conceptuală. Pentru mine, prezenţa idolului în sfera publică a început să fie vizibilă în anii 90, când Nathalie Cardone (o damă bună, fără-ndoială) a produs un remake a unei vechi osanale revoluţionare, cu laitmotivul "Aqui se queda la clara / La Entrañable transparencia / De tu, querida presencia / Comandate Che Guevara...". Tineretul vremurilor acelea a urmat entuziast şi fără scrupule ideologice cântecul de sirenă ce izvora siropos şi combativ totodată din MacDonald's-urile şi discotecile oraşelor. Probabil că dac-ar fi fost un cântec hutu cu tema "hai să-i kilărim pe nenorociţii de tutsi, în numele libertăţii şi al demnităţii neamului"' (vezi recentul genocid rwandez) cu puţin fler managerial şi noroc, ar fi ajuns şi el în billboard. Dar nu. Balada lui Che Guevara vorbeşte de lucruri întâmplate în vremuri îndepărtate, pe când războiul rece era cald şi la ordinea zilei, pe când mai exista proletariat, luptă de clase, speranţa într-o lume mai faină... Numai bună de icoană a altermondializării, figura de Christ a lui Che a ajuns pe tricouri (mai ales pe tricouri - rivalizând cu logo-ul Lacoste) , pe steaguri, în timpul manifestărilor sindicale, pe pixuri, pe chiloţi... De ce oare blajinul Gandhi nu i-a luat el locul, cu gura lui smochinită, de onest vegetarian pe care absenţa de proteine şi îndelungatele greve ale foamei l-au făcut să-şi piardă toţi dinţii la o vârstă fragedă (pentru un om politic)? De ce, oameni buni, doar mutra nu face pe om?
Logo-ul Che Guevara. Despre ce e vorba? Despre un stalinist pur şi dur, care a prezidat asasinarea cu sânge rece a sute, poate mii de civili potenţial inocenţi, suspecţi de-a fi "duşmani ai poporului". Şi atunci? Cu ce e el mai presus de alţi guerrilleros ori terorişti animaţi de tot atât de sfinte idealuri revolutionare? Ernersto Guevara a fost un intelectual (precum chelioso-mongoloidul de Lenin, şi nu ca grosolanul caucazian de Stalin, nici ca bese-n-cizmele mico-burghez de Hitler). Ernesto Guevara a fost, mai presus de toate, charismatic şi FRUMOS - Luceafărul Guerrilei, dacă-mi permiteţi parafraza. Un asemenea branding e destinat reuşitei, în pofida ţigării lui de foi astăzi FOARTE politically incorectă, şi a faptului că, suferind de astm, era mai uman decât s-ar dori, ba s-avem iertare, tocmai asta-l umanizează, nu-? Prometeu rău dezlănţuit, un bolnav frumos care ne guvernează, precum Kennedy, însă de partea celor mulţi, gentili şi asupriţi. Având în vedere statura istorică a personajului, pasiunea lui pentru golf şi alte distracţii capitaliste, ruinarea economiei cubanze în calitate de ministru al economiei şi aventura ratată din Africa ar fi – nu-i aşa – bârfe nedemne de o discuţie istorică serioasă, cu reculul necesar. Bine, aşa să fie.
Neo-comuniştii actuali (mă refer la cei tineri, flămânzi, buni oratori, blajini şi plini de speranţe de aici, pentru care am o deosebită afecţiune, şi nu la burtoşii cu creierele înecate în grăsime şi parkinson din fosta Lume a Doua) zic, da, domne, a omorât Che Guevara, a omorât că n-avea încotro, dar era om bun, ce era să facă, dacă duşmanii poporului erau mulţi şi răi... n-avea de ales. Destul. Am mai auzit discursul ăsta. De unde se vede că drumul de la flower power la mass murder nu e atât de lung cum s-ar crede. Sau, cum spunea un ilustru anonim pe vremuri, "Zică Hegel ce va zice, dar din Marx rămâne Nietzsche". Evoluţionismul dialectic face ca idealismul autoritar să nască monştri, din idealismul-de-clasă rămâne un eugenism clasic, radical, simiano-darwinist. Utopiile societăţilor industriale au devenit producătoare de branding ale omului nou - al bărbatului frumos, fără teamă şi fără prihană. Şi crima e întotdeauna scuzabilă. Marii asasini ai acestei lumi au fost cu toţii animaţi de cele mai bune intenţii. Din păcate pentru ei, nu toţi au fost atât de charismatici ca virilul Che.
Lincuri recomandate :
Che Guevara: Assassin and Bumbler
The Real Che Guevara
The Dark Side of Che

PINOT NOIR – VIN D’ALSACE (2006)

Vinurile alsaciene sunt în general vinuri albe, seci. Excelente vinuri albe seci. Nu mică mi-a fost surprinderea să găsesc la LIDL (« supermarketul săracilor », aş spune, dacă ar trebui să dau explicaţii unui dâmboviţean snob şi puţin plimbat prin Europa) un PINOT NOIR ROŞU (de fapt, rozé-rubiniu, aş zice eu, dar mă rog, des goûts et des couleurs…) . Pe sticlă zice aşa : « Singurul soi din Alsacia care produce un vin roşu sau rozé cu aromă pronunţată de cireaşă. A se degusta cu carne roşie, … » bla bla bla.
Aşa e, gust de cireaşă. Excelentă surpriză. M-am foit mult până să-l cumpăr, mi-era frică să nu fie acidulat, un vin roşu de calitate în pământ germanic mi se pare suspect ca un uischi bulgăresc. Uite că, uneori, e bine să n-avem prejudecăţi.
Uşor şi diafan (deşi tăricel, 12,5°) are o persistenţă agreabilă în gură. Nu, nu e o struţocămilă trasă de păr : este chiar singurul vin alsacian roşu (mă repet- în scop pedagogic) şi merită toată stima. Bun raport calitate-preţ, pe deasupra : la 3 euro, în România nu găseşti aşa ceva. Na, ca să mă laud – pe aici, preţurile produselor de calitate sunt încă accesibile.

Trăiesc în Franţa, şi asta nu-mi ocupă chiar tot timpul…

Im-posibilitatea unei insule

M-am forţat să termin ultimul roman al lui Michel Houellebecq. Spun « m-am forţat » pentru că am făcut-o fără prea mult chef, mai mult din scrupule – am citit prea puţin anul ăsta, şi hai să termin şi eu un roman, că aşa e bine – cu atâta entuziasm cu cât aş mânca o porţie de spanac, fără sare – că face bine la sănătate.
Dacă Extesia domeniului luptei, Particule elementare şi (mai ales) Platforma mi-au plăcut – curgătoare, provocatoare, irevenţioase, politic-incorecte – am înţeles de la primele pagini că în Posibilitatea unei insule autorul se repetă. Am avut răbdare până la capăt, însă acest volum nu aduce nimic nou. (Încă un) roman nihilist, mizantrop, dezabuzat, anti-hedonist, anti-islamic, pedofob. Frica de bătrâneţe, moarte, singurătate, căutarea iubirii sunt marcate în permanenţă de convingerea lipsei de speranţă, a lipsei de perspectivă, a inutilităţii oricărui demers etic sau estetic. Conţinul romanului nu m-a deprimat, însă structura lui, laitmotivele (chiar voite – şi tocmai voite, ceea ce e şi mai rău) şi faptul că de la acest destul de mare scriitor mă aşteptam la mai mult m-au dezamăgit şi făcut să regret timpul pierdut.
Pornografia şí cinismul à outrance a personajului principal (inevitabilele şi nenumăratele descrieri de felaţii, de calitatea mesajelor din veceurile publice) sunt de bună seamă menite să şocheze, eventual să constituie un motiv de vânzare (acela atât de ridicul şi profitabil de carte "nereconandată minorilor"). Dacă în Platforma le-am găsit scuzabile şi oleacă mai pline de imaginaţie (fiind în viziunea mea singura meteahnă a cărţii) în Posibilitatea mi s-au părut exasperante, inutile şi singurul sentiment pe care l-am avut, parcurgându-le, a fost unul de extremă lasitudine. Am avut în permanenţă impresia că mă aflu în faţa unui scriitor fumat, terminat, ajuns pe linie moartă. Fireşte, discursul literar este ok, relatările sunt convingătoare. Episodul sectei elohimiţilor (inspirată din cea a Raelienilor) e întocmit temeinic, extrem de plauzibil şi în punctul culminant al relatării chiar antrenant. Rejetul valorilor lumii ocidentale care se îndreaptă ca o maşină în zid e întemeiat, e logic, argumentaţia se leagă. Grosimea nejustificată a cărţii, realizată cu multe lamentări scrâşneli şi felaţii de umplutură ar putea fi trecute cu vederea – nu e primul şi nici ultimul care a făcut chestia asta, o regăsesc chiar la romane din top ten-ul meu. Dar. Dar. Când scrii, ai un viitor atâta timp cât mai ai incertitudini, cât mai cauţi, cât mai eşti în stare să spui ceva ce nu s-a mai spus, să descrii ceva ce nu s-a mai văzut, sau măcar să pui vin vechi într-o damigeană nouă. Eşti terminat în momentul în care capeţi convingeri, convingeri cu care acoperi întregul tău univers ontologic, convingeri nestrămutate şi pe care hotărăşti să le transpui invariabil în practică.
Am avut impresia teribilă că Houellebecq a devenit un autor cu convingeri, convingerile unui om de litere înseamnă pur şi simplu scleroză, şi-mi pare rău, căci după Platforma mă aşteptam la încă două-trei romane juisive.

Despre bloage şi alte plurale neregulate

Am făcut mofturi (mă repet) în legătură cu inaugurarea sau nu a unui blog. Am făcut-o în momentul în care am realizat că a întoarce dosul respectivului mijloc personal de comunicare în masă e astăzi ca şi cum ai refuza să porţi pantofi, pentru că, chipurile, poţi să mergi bine mersi şi desculţ. Am hotărât, cu toate reticenţele de rigoare (cafea nu vrei? ar fi putut să-mi spună un prieten exasperat de ezitările mele) să-i dau drumul, să respect formele, şi să-mi rezerv fondul. De ce spun chestiile astea? Pentru că în sfârşit, am ajuns să-mi fac un blog interactiv (scuzaţi tautologia) adică mi-am pus jurnalul pe un sit care permite schimbul de idei cu altă lume. Asta era a doua temere a mea – dacă îi las pe alţii să-mi răspundă – ce-mi vor răspunde? şi, scuzaţi rasismul, de la români mă aştept la ce poate fi mai rău – nu că ar fi mai proşti, şi nici mai răi- Doamne fereşte, lucrurile stau taman dimpotrivă !- ci pentru că în general forumurile româneşti pe care le-am cunoscut lapidar sfârşesc toate prin a se troll-iza iremediabil – adică, începi să vorbeşti despre ceva anume, şi sfârşeşti într-o bălăcăreală generalizată, în care fiecare îl face cu ou şi oţet pe Aproapele de nu se vede, omiţând în cele din urmă de la ce a plecat şi de ce.
Pentru a lămuri lucrurile, această însemnare are două scopuri precise. (1) să testez că blogspot funcţionează pe-bune; (2) să pun ceva la blog şi să am conştiinţa împăcată.
Continuaţiunea, pe mai încolo. Sau – cum spunea un cunoscut de-al meu prelat, pe webmessenger, cu câteva minute în urmă – « Habemus papa – avem patriarh ». Ãăă… Să ne trăiască – ce-aţi vrea, creştineşte, să spun ? Şi să-şi facă treaba, nu ? Spor la lucru, domnule părinte. Şi să puneţi o vorbă bună, Mai Sus, pentru ca mai jos să steie lucrurile mai puţin prost…

Happy...?

Nu de puţine ori, purtat de vervă şi poate intuiţie, am făcut afirmaţii extreme de genul «literatura este arta care încă mai aşteaptă să fie inventată » sau «moartea lui Kurt Cobain marchează sfârşitul istoriei muzicii. » Nu mă deszic de astfel de sentinţe. Mai mult, sunt gata să le adaug altele, fără ezitare. De pildă : John Lydon (alias Johnny Rotten, vocalul de la Sex Pistols) reprezintă alfa şi omega, începutul şi sfârşitul muzicii punk. La el începe tărăşenia, la el se sfârşeşte. Ce ar fi de reţinut despre Lydon – un personaj pestriţ, pe care mass media de toate felurile îl asociază cu un exaltat cu părul portocaliu, un vocalist afon urlând pe scenă obscenităţi despre regina Angliei şi despre Establishment. Pentru mine, John Lydon a reprezentat multă vreme ceea ce a vrut criticul Greil Marcus să-l facă să reprezinte, în monografia Lipstick Traces (acest Pendulul lui Foucault al istoriei subvesiunii de la catari până la Sex Pistols). fotografie reprodusă fără asentimentul artistului
Astăzi, după ce am parcurs oarecum situl celui interesat – şi care veşnic se văicăreşte că oamenii scriu lucruri despre el fără să-l consulte, fără să-l contacteze – ajung la concluzia că (1) dacă Lydon e un avatar al catarilor, templierilor, comunarzilor şi situaţioniştilor e vorba de un rezultat involuntar (mimetism al inconştientului colectiv, versus Jung – aş spune, dac-aş vrea să spun vorbe mari – şi nu vreau) şi că (2) Lydon este ceea ce este – adică, nu un şarlatan de marcă (vezi The Great Rock’n Roll Swindle) ci un artist autentic, un amator (în sensul original şi etimologic al cuvântului), un creator adevărat, unul din cei care a făcut cele mai puţine compromisuri, care a hotărât să rămână fidel sie însuşi, să-şi urmeze intuiţia în carieră atât cât şi pe scenă.

Lydon mai e şi un ambasador autentic al proletariatului, o repetă obsesiv şi pe drept cuvânt, căci mulţi n-o remarcă. Acel proletariat al cărui destin a fost devastat de prima criză a petrolului şi mugurii mondializării. Dacă ar fi vorba să rezumăm ce a reprezentat Sex Pistols pentru istoria muzicii şi implicit a omenirii, mă limitez să-l citez pe Lydon : “We bridged many, many gaps between working class and middle class and made the world a slightly better place”. Lydon e cunoscut pentru faptul că-şi înjură publicul, insultă ziariştii, îşi arată fundul în direct pe ecrane, atitudinea lui e asociată cu violenţa şi agresivitatea. E vorba însă de o agresivitate scenică sau motivată (ascultând în general interpelările la care a reacţionat el în acest fel, am ajuns la concluzia că manifestările lui, de fiecare dată, nu au constituit un moft senzaţionalist, ci ieşiri fireşti, scuzabile sau chiar lăudabile). Ceea ce nu se poate spune despre toţi artiştii sau pseudo-artiştii, nu-i aşa ?

Mai puţin se ştie despre un Lydon sensibil, fiu de emigranţi irlandezi şi, de bună seamă, catolici (şi se ştie ce înseamnă acest lucru în mediul şcolar ultra violent al Angliei). Că la şapte ani, s-a îmbolnăvit de meningită, a fost în comă şase luni, şi-a pierdut aproape toată memoria şi a rămas cu spatele strâmb. Că i-a fost afectată vederea, ceea ce explică ochii lui etern bulbucaţi şi privirea fixă. Că după lansarea piesei « God save the Queen » a fost atacat de mulţime şi aproape linşat (Malcom Mc Laren n-a catadixit niciodată să le pună la dispoziţie gărzi de corp – ceea ce astăzi, pentru orice terchea-berchea care-şi arată degetul mijlociu pe micul ecran ca să-şi tragă un merţan, ar fi de neconceput), că pentru respectiva piesă (de les-majestate light) a fost înjunghiat în picior şi mână, fapt pentru care nu a mai reuşit niciodată să închidă pumnul stâng. Dacă aveţi îndoieli în legătură cu cele afirmate, vizitaţi situl personajului. Ascultaţi, reascultaţi «Nevermind the bollocks », citiţi textele (sunt texte de autor, înrâurite de experienţele personale ale membrilor grupului; Belsen was a gas a fost scris şi compus de John Beverley (Sid Vicious - nume luat după cel al hamsterului lui John Lydon) – şi, da, Sid Vicious cântase pe vremuri cu Siouxsie and the Banshees (la baterie). Si – last but not least – ascultaţi PIL – Public Image Limited, grupul lui Lydon, în care el îşi dezvoltă cu adevărat concepţia muzicală şi atitudinea scenică.

Uitaţi-vă la clipuri, mai ales la concertul din Tokio. Veţi descoperi un Lydon-Rotten fericit, improvizând fericit aşa cum numai un artist adevărat o face, bucuros să facă băi de mulţime, cinic însă numai cu cei care îi merită cinismul, un Lydon umanist, sau animalist, cum preferaţi (militant pentru supravieţuirea cimpanzeilor, păienjenilor şi… rechinilor), un Lydon fericit-extatic-nefericit. Nu ştiu alţii cum îl văd, dar eu redescopăr în muzica PIL nostalgie, imaginaţie, şi, să nu mă sfiesc să spun lucrurilor pe nume – frumuseţe.
Lucrurile sunt aşa cum le vedem, şi nu altfel. Si eu sunt un fan Sex Pistols, un fan John Lydon, al căror urlete mi-au legănat adolescenţa, şi pe care le-am îndrăgit instinctiv, chiar dacă nu-nţelegeam mare lucru din ce spunea (şi oricum nici nu prea avea importanţă).

Un francilian la Paris

Azi am fost în capitală, de care mă despart doar 15 kilometri şi pe care, totuşi, n-am văzut-o decât de trei ori anul acesta.
M-am mai împăcat cu conceptul acestui oraş, îndelung detestat. Nemaifrecventându-l, îl privesc cu oarecare nostalgie, ca pe o veche iubită cu care o ţineai numai în scandaluri şi de la care peste ani încerci să îţi aminteşti că avea şi părţi bune (coapsele, urechile…).
Am fost la cinema(tecă) la St Michel şi am văzut Intolerance de Phil Mulloy. Este RU-PE-RE, vă recomand să-l downloadaţi de pe undeva, eu l-am găsit pe eMule, voi descurcaţi-vă. E un film de animaţie expresionist, în alb negru aproape, e vorba de o invazie extraterestră, o civilizaţie de pe planeta Zog, foarte asemănătoare cu a noastră, numai că indivizii aveau sexul acolo unde noi avem capul, şi invers. De unde ofuscarea autorităţilor moral-religioase de pe ambele planete, care decid fiecare să o distrugă pe cealaltă. Mult umor negru, sarcasm (aş fi tentat să spun chiar „răutate”), şoc dincolo de vulgaritate, siluirea mijloacelor cinematografice tradiţionale mai presus de simpla parodie. O mică bijuterie de 55 de minute (şi e vorba de o TRILOGIE!).

Am făcut un pelerinaj prin cartierul latin, pe la Halles, le rue St denis-la curve (aux putes, juste pour mater - erau puţine şi ofilite, de data asta), pe Canal, am căscat gura la buticuri şi la lume, pe la biserica română unde a apărut o statuie a lui Eminescu, am fumat o narghilea la Baghdad Café shi am mâncat hummus ascultând muzicã orientalã tolănit pe o sofa shi uitându-mã la turistele anglofone care treceau pe stradă blonde şi în pantaloni scurţi, în pofida vremii mizerabile de azi/de anul ăsta (plouă, plouă, plouă, plouă, de mai multe ori pe zi, cu furie, cu turbare, cu bale, scherzo, allegro, ma non troppo, ma che cosa, stronzo).
Noul RER A nu-mi place – seamănă mult cu cel dinainte, adică e urât, numai că e mai curat, fiind nou. Design naşpa, faţă de metrourile sau trenurile de banlieue din alte părţi ale lumii pe care le-am văzut – Barcelona, Lyon, Amsterdam, Bruxelles, Londra, Bucureşti, Toulouse. Pe deasupra, o voce aseptică te trezeşte la fiecare staţie, al cărui nume e rostit suficient de tare ca să te scoale din somn. Şi cum, la fel ca şi mine pe când lucram la Paris, vreo 20% din pasagerii francilieni care se scoală cu noaptea-n cap să plece la muncă dorm pe ei… Se numeşte degradarea condiţilor de transport. Mai lipseşte să pună ecrane peste tot, ca la japonezi, cu publicitate şi ştiri.
De altfel, nu mai ascult ştirile – vreau să zic, nu le mai ascult înadins, nu mai mă uit la buletinul de la ora opt, nu mai citesc titlurile ziarelor, iar în maşină bag pe podcast numai emisiuni istorice sau culturale, de preferintă despre antichitate şi evul mediu. Ce să aud? Ce au mai făcut Sarkozy, Băsescu sau Bush? Că mondializarea continuă, că planeta se duce dracului, şi că indiferent de ce aş vota, de cât aş urla, nu pot face nimic, omenirea fiind o turmă care se îndreaptă cu mai mult sau mai puţin entuziasm către prăpastie, o maşină care se îndreaptă cu viteză în zid, şi care a pierdut de mult frânele?
Şi ca să termin pe singura notă optimistă pe care ne-o permitem în ziua de azi – „noi să fim sănătoşi”. Am o familie pe care o iubesc şi care se măreşte văzând cu ochii (gemeni… cine-ar fi crezut… şi eu nici atât). Am şi prieteni, unii din ei poate chiar citesc blogul acesta. Spunea nu-ştiu-cine (văzut azi într-un butic cu cărţi poştale pe care erau „citate celebre”) că patria e locul unde oamenii te consideră ca fiind de-al lor. Noapte bună, patria mea situată aiurea, undeva pe internet, puzzle din bucătele barcelono-lyono-constănţeano-bucureşteano-amsterdamo-metzo-veneţiene, oriunde te-ai afla…

Blogui-m-aş şi n-am cui

Am ezitat mult (vreo cinci ani; ceea ce având în vedere speranţa de viaţă la naştere este mult) să-mi fac un blog. Principalul argument pro era că toată lumea îşi face. Pricipalul argument contra era acelaşi. Uite că până la urmă am trecut Rubi.com-ul. Cu mâna pe mousepad, mă angajez : - să caut să nu fiu plicticos- să nu scriu la blog decât dacă şi când am ceva de spus şi când am chef- să fac totul pentru ca acest blog să nu devină un jurnal intim- să actualizez acest blog într-un mod iregular, şi cât mai rar cu putinţă- să caut ca structura acestui blog să fie strict browniană, sau măcar fractală- să nu scriu niciodată fraze ucigătoare de genul "n-am mai scris demult pe blog şi îmi cer scuze" - să nu stabilesc nici o legătură între blogul acesta şi blogurile mele în franceză şi catalană, care sunt independente şi suverane, orice tentativă de juxtapunere a lor fiind nulă şi neavenită. În sfârşit – despre ce e vorba în acest blog ? Despre literatură, despre muzici, despre viaţa în Franţa şi în Ile-de-Franţa (adică regiunea din jurul Parisului), despre Catalonia şi catalani (Barcelona este cel mai frumos oraş din lume. Prin cercul din mijlocul mozaicului din Plaça Catalunya trece Axis Mundi), din când în când, eventual, despre internetul cel de toate zilele, despre imagini, sunete, despre ţări, oraşe, ape, munţi, mări, despre politică, gastronomie şi alte locuri şi ştiinţe exacte sau aproximative. Dacă doriţi să fiţi înştiinţaţi în legătură cu actualizarea acestui sit, trimiteţi-mi pe apocrif@gmail.com un mesaj cu Subject : « jmuresan.free.fr : Actualizează-mă ». Vă puteţi dezînscrie trimiţând un alt mesaj cu Subject : « jmuresan.free.fr : Dezactualizează-mă ». Remarcă: Spamurile, colectorii de fonduri, trollii, chain lettersurile, instalatorii de termopane şi martorii lui Iehova nu sunt bineveniti.