Nu de puţine ori, purtat de vervă şi poate intuiţie, am făcut afirmaţii extreme de genul «literatura este arta care încă mai aşteaptă să fie inventată » sau «moartea lui Kurt Cobain marchează sfârşitul istoriei muzicii. » Nu mă deszic de astfel de sentinţe. Mai mult, sunt gata să le adaug altele, fără ezitare. De pildă : John Lydon (alias Johnny Rotten, vocalul de la Sex Pistols) reprezintă alfa şi omega, începutul şi sfârşitul muzicii punk. La el începe tărăşenia, la el se sfârşeşte. Ce ar fi de reţinut despre Lydon – un personaj pestriţ, pe care mass media de toate felurile îl asociază cu un exaltat cu părul portocaliu, un vocalist afon urlând pe scenă obscenităţi despre regina Angliei şi despre Establishment. Pentru mine, John Lydon a reprezentat multă vreme ceea ce a vrut criticul Greil Marcus să-l facă să reprezinte, în monografia Lipstick Traces (acest Pendulul lui Foucault al istoriei subvesiunii de la catari până la Sex Pistols). 
fotografie reprodusă fără asentimentul artistului
Astăzi, după ce am parcurs oarecum situl celui interesat – şi care veşnic se văicăreşte că oamenii scriu lucruri despre el fără să-l consulte, fără să-l contacteze – ajung la concluzia că (1) dacă Lydon e un avatar al catarilor, templierilor, comunarzilor şi situaţioniştilor e vorba de un rezultat involuntar (mimetism al inconştientului colectiv, versus Jung – aş spune, dac-aş vrea să spun vorbe mari – şi nu vreau) şi că (2) Lydon este ceea ce este – adică, nu un şarlatan de marcă (vezi The Great Rock’n Roll Swindle) ci un artist autentic, un amator (în sensul original şi etimologic al cuvântului), un creator adevărat, unul din cei care a făcut cele mai puţine compromisuri, care a hotărât să rămână fidel sie însuşi, să-şi urmeze intuiţia în carieră atât cât şi pe scenă.
Lydon mai e şi un ambasador autentic al proletariatului, o repetă obsesiv şi pe drept cuvânt, căci mulţi n-o remarcă. Acel proletariat al cărui destin a fost devastat de prima criză a petrolului şi mugurii mondializării. Dacă ar fi vorba să rezumăm ce a reprezentat Sex Pistols pentru istoria muzicii şi implicit a omenirii, mă limitez să-l citez pe Lydon : “We bridged many, many gaps between working class and middle class and made the world a slightly better place”. Lydon e cunoscut pentru faptul că-şi înjură publicul, insultă ziariştii, îşi arată fundul în direct pe ecrane, atitudinea lui e asociată cu violenţa şi agresivitatea. E vorba însă de o agresivitate scenică sau motivată (ascultând în general interpelările la care a reacţionat el în acest fel, am ajuns la concluzia că manifestările lui, de fiecare dată, nu au constituit un moft senzaţionalist, ci ieşiri fireşti, scuzabile sau chiar lăudabile). Ceea ce nu se poate spune despre toţi artiştii sau pseudo-artiştii, nu-i aşa ?
Mai puţin se ştie despre un Lydon sensibil, fiu de emigranţi irlandezi şi, de bună seamă, catolici (şi se ştie ce înseamnă acest lucru în mediul şcolar ultra violent al Angliei). Că la şapte ani, s-a îmbolnăvit de meningită, a fost în comă şase luni, şi-a pierdut aproape toată memoria şi a rămas cu spatele strâmb. Că i-a fost afectată vederea, ceea ce explică ochii lui etern bulbucaţi şi privirea fixă. Că după lansarea piesei « God save the Queen » a fost atacat de mulţime şi aproape linşat (Malcom Mc Laren n-a catadixit niciodată să le pună la dispoziţie gărzi de corp – ceea ce astăzi, pentru orice terchea-berchea care-şi arată degetul mijlociu pe micul ecran ca să-şi tragă un merţan, ar fi de neconceput), că pentru respectiva piesă (de les-majestate light) a fost înjunghiat în picior şi mână, fapt pentru care nu a mai reuşit niciodată să închidă pumnul stâng. Dacă aveţi îndoieli în legătură cu cele afirmate, vizitaţi situl personajului. Ascultaţi, reascultaţi «Nevermind the bollocks », citiţi textele (sunt texte de autor, înrâurite de experienţele personale ale membrilor grupului; Belsen was a gas a fost scris şi compus de John Beverley (Sid Vicious - nume luat după cel al hamsterului lui John Lydon) – şi, da, Sid Vicious cântase pe vremuri cu Siouxsie and the Banshees (la baterie). Si – last but not least – ascultaţi PIL – Public Image Limited, grupul lui Lydon, în care el îşi dezvoltă cu adevărat concepţia muzicală şi atitudinea scenică.
Astăzi, după ce am parcurs oarecum situl celui interesat – şi care veşnic se văicăreşte că oamenii scriu lucruri despre el fără să-l consulte, fără să-l contacteze – ajung la concluzia că (1) dacă Lydon e un avatar al catarilor, templierilor, comunarzilor şi situaţioniştilor e vorba de un rezultat involuntar (mimetism al inconştientului colectiv, versus Jung – aş spune, dac-aş vrea să spun vorbe mari – şi nu vreau) şi că (2) Lydon este ceea ce este – adică, nu un şarlatan de marcă (vezi The Great Rock’n Roll Swindle) ci un artist autentic, un amator (în sensul original şi etimologic al cuvântului), un creator adevărat, unul din cei care a făcut cele mai puţine compromisuri, care a hotărât să rămână fidel sie însuşi, să-şi urmeze intuiţia în carieră atât cât şi pe scenă.
Lydon mai e şi un ambasador autentic al proletariatului, o repetă obsesiv şi pe drept cuvânt, căci mulţi n-o remarcă. Acel proletariat al cărui destin a fost devastat de prima criză a petrolului şi mugurii mondializării. Dacă ar fi vorba să rezumăm ce a reprezentat Sex Pistols pentru istoria muzicii şi implicit a omenirii, mă limitez să-l citez pe Lydon : “We bridged many, many gaps between working class and middle class and made the world a slightly better place”. Lydon e cunoscut pentru faptul că-şi înjură publicul, insultă ziariştii, îşi arată fundul în direct pe ecrane, atitudinea lui e asociată cu violenţa şi agresivitatea. E vorba însă de o agresivitate scenică sau motivată (ascultând în general interpelările la care a reacţionat el în acest fel, am ajuns la concluzia că manifestările lui, de fiecare dată, nu au constituit un moft senzaţionalist, ci ieşiri fireşti, scuzabile sau chiar lăudabile). Ceea ce nu se poate spune despre toţi artiştii sau pseudo-artiştii, nu-i aşa ?
Mai puţin se ştie despre un Lydon sensibil, fiu de emigranţi irlandezi şi, de bună seamă, catolici (şi se ştie ce înseamnă acest lucru în mediul şcolar ultra violent al Angliei). Că la şapte ani, s-a îmbolnăvit de meningită, a fost în comă şase luni, şi-a pierdut aproape toată memoria şi a rămas cu spatele strâmb. Că i-a fost afectată vederea, ceea ce explică ochii lui etern bulbucaţi şi privirea fixă. Că după lansarea piesei « God save the Queen » a fost atacat de mulţime şi aproape linşat (Malcom Mc Laren n-a catadixit niciodată să le pună la dispoziţie gărzi de corp – ceea ce astăzi, pentru orice terchea-berchea care-şi arată degetul mijlociu pe micul ecran ca să-şi tragă un merţan, ar fi de neconceput), că pentru respectiva piesă (de les-majestate light) a fost înjunghiat în picior şi mână, fapt pentru care nu a mai reuşit niciodată să închidă pumnul stâng. Dacă aveţi îndoieli în legătură cu cele afirmate, vizitaţi situl personajului. Ascultaţi, reascultaţi «Nevermind the bollocks », citiţi textele (sunt texte de autor, înrâurite de experienţele personale ale membrilor grupului; Belsen was a gas a fost scris şi compus de John Beverley (Sid Vicious - nume luat după cel al hamsterului lui John Lydon) – şi, da, Sid Vicious cântase pe vremuri cu Siouxsie and the Banshees (la baterie). Si – last but not least – ascultaţi PIL – Public Image Limited, grupul lui Lydon, în care el îşi dezvoltă cu adevărat concepţia muzicală şi atitudinea scenică.
Uitaţi-vă la clipuri, mai ales la concertul din Tokio. Veţi descoperi un Lydon-Rotten fericit, improvizând fericit aşa cum numai un artist adevărat o face, bucuros să facă băi de mulţime, cinic însă numai cu cei care îi merită cinismul, un Lydon umanist, sau animalist, cum preferaţi (militant pentru supravieţuirea cimpanzeilor, păienjenilor şi… rechinilor), un Lydon fericit-extatic-nefericit. Nu ştiu alţii cum îl văd, dar eu redescopăr în muzica PIL nostalgie, imaginaţie, şi, să nu mă sfiesc să spun lucrurilor pe nume – frumuseţe.
Lucrurile sunt aşa cum le vedem, şi nu altfel. Si eu sunt un fan Sex Pistols, un fan John Lydon, al căror urlete mi-au legănat adolescenţa, şi pe care le-am îndrăgit instinctiv, chiar dacă nu-nţelegeam mare lucru din ce spunea (şi oricum nici nu prea avea importanţă).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu