Im-posibilitatea unei insule

M-am forţat să termin ultimul roman al lui Michel Houellebecq. Spun « m-am forţat » pentru că am făcut-o fără prea mult chef, mai mult din scrupule – am citit prea puţin anul ăsta, şi hai să termin şi eu un roman, că aşa e bine – cu atâta entuziasm cu cât aş mânca o porţie de spanac, fără sare – că face bine la sănătate.
Dacă Extesia domeniului luptei, Particule elementare şi (mai ales) Platforma mi-au plăcut – curgătoare, provocatoare, irevenţioase, politic-incorecte – am înţeles de la primele pagini că în Posibilitatea unei insule autorul se repetă. Am avut răbdare până la capăt, însă acest volum nu aduce nimic nou. (Încă un) roman nihilist, mizantrop, dezabuzat, anti-hedonist, anti-islamic, pedofob. Frica de bătrâneţe, moarte, singurătate, căutarea iubirii sunt marcate în permanenţă de convingerea lipsei de speranţă, a lipsei de perspectivă, a inutilităţii oricărui demers etic sau estetic. Conţinul romanului nu m-a deprimat, însă structura lui, laitmotivele (chiar voite – şi tocmai voite, ceea ce e şi mai rău) şi faptul că de la acest destul de mare scriitor mă aşteptam la mai mult m-au dezamăgit şi făcut să regret timpul pierdut.
Pornografia şí cinismul à outrance a personajului principal (inevitabilele şi nenumăratele descrieri de felaţii, de calitatea mesajelor din veceurile publice) sunt de bună seamă menite să şocheze, eventual să constituie un motiv de vânzare (acela atât de ridicul şi profitabil de carte "nereconandată minorilor"). Dacă în Platforma le-am găsit scuzabile şi oleacă mai pline de imaginaţie (fiind în viziunea mea singura meteahnă a cărţii) în Posibilitatea mi s-au părut exasperante, inutile şi singurul sentiment pe care l-am avut, parcurgându-le, a fost unul de extremă lasitudine. Am avut în permanenţă impresia că mă aflu în faţa unui scriitor fumat, terminat, ajuns pe linie moartă. Fireşte, discursul literar este ok, relatările sunt convingătoare. Episodul sectei elohimiţilor (inspirată din cea a Raelienilor) e întocmit temeinic, extrem de plauzibil şi în punctul culminant al relatării chiar antrenant. Rejetul valorilor lumii ocidentale care se îndreaptă ca o maşină în zid e întemeiat, e logic, argumentaţia se leagă. Grosimea nejustificată a cărţii, realizată cu multe lamentări scrâşneli şi felaţii de umplutură ar putea fi trecute cu vederea – nu e primul şi nici ultimul care a făcut chestia asta, o regăsesc chiar la romane din top ten-ul meu. Dar. Dar. Când scrii, ai un viitor atâta timp cât mai ai incertitudini, cât mai cauţi, cât mai eşti în stare să spui ceva ce nu s-a mai spus, să descrii ceva ce nu s-a mai văzut, sau măcar să pui vin vechi într-o damigeană nouă. Eşti terminat în momentul în care capeţi convingeri, convingeri cu care acoperi întregul tău univers ontologic, convingeri nestrămutate şi pe care hotărăşti să le transpui invariabil în practică.
Am avut impresia teribilă că Houellebecq a devenit un autor cu convingeri, convingerile unui om de litere înseamnă pur şi simplu scleroză, şi-mi pare rău, căci după Platforma mă aşteptam la încă două-trei romane juisive.