M-am mai împăcat cu conceptul acestui oraş, îndelung detestat. Nemaifrecventându-l, îl privesc cu oarecare nostalgie, ca pe o veche iubită cu care o ţineai numai în scandaluri şi de la care peste ani încerci să îţi aminteşti că avea şi părţi bune (coapsele, urechile…).
Am fost la cinema(tecă) la St Michel şi am văzut Intolerance de Phil Mulloy. Este RU-PE-RE, vă recomand să-l downloadaţi de pe undeva, eu l-am găsit pe eMule, voi descurcaţi-vă. E un film de animaţie expresionist, în alb negru aproape, e vorba de o invazie extraterestră, o civilizaţie de pe planeta Zog, foarte asemănătoare cu a noastră, numai că indivizii aveau sexul acolo unde noi avem capul, şi invers. De unde ofuscarea autorităţilor moral-religioase de pe ambele planete, care decid fiecare să o distrugă pe cealaltă. Mult umor negru, sarcasm (aş fi tentat să spun chiar „răutate”), şoc dincolo de vulgaritate, siluirea mijloacelor cinematografice tradiţionale mai presus de simpla parodie. O mică bijuterie de 55 de minute (şi e vorba de o TRILOGIE!).
Am făcut un pelerinaj prin cartierul latin, pe la Halles, le rue St denis-la curve (aux putes, juste pour mater - erau puţine şi ofilite, de data asta), pe Canal, am căscat gura la buticuri şi la lume, pe la biserica română unde a apărut o statuie a lui Eminescu, am fumat o narghilea la Baghdad Café shi am mâncat hummus ascultând muzicã orientalã tolănit pe o sofa shi uitându-mã la turistele anglofone care treceau pe stradă blonde şi în pantaloni scurţi, în pofida vremii mizerabile de azi/de anul ăsta (plouă, plouă, plouă, plouă, de mai multe ori pe zi, cu furie, cu turbare, cu bale, scherzo, allegro, ma non troppo, ma che cosa, stronzo).
Noul RER A nu-mi place – seamănă mult cu cel dinainte, adică e urât, numai că e mai curat, fiind nou. Design naşpa, faţă de metrourile sau trenurile de banlieue din alte părţi ale lumii pe care le-am văzut – Barcelona, Lyon, Amsterdam, Bruxelles, Londra, Bucureşti, Toulouse. Pe deasupra, o voce aseptică te trezeşte la fiecare staţie, al cărui nume e rostit suficient de tare ca să te scoale din somn. Şi cum, la fel ca şi mine pe când lucram la Paris, vreo 20% din pasagerii francilieni care se scoală cu noaptea-n cap să plece la muncă dorm pe ei… Se numeşte degradarea condiţilor de transport. Mai lipseşte să pună ecrane peste tot, ca la japonezi, cu publicitate şi ştiri.
De altfel, nu mai ascult ştirile – vreau să zic, nu le mai ascult înadins, nu mai mă uit la buletinul de la ora opt, nu mai citesc titlurile ziarelor, iar în maşină bag pe podcast numai emisiuni istorice sau culturale, de preferintă despre antichitate şi evul mediu. Ce să aud? Ce au mai făcut Sarkozy, Băsescu sau Bush? Că mondializarea continuă, că planeta se duce dracului, şi că indiferent de ce aş vota, de cât aş urla, nu pot face nimic, omenirea fiind o turmă care se îndreaptă cu mai mult sau mai puţin entuziasm către prăpastie, o maşină care se îndreaptă cu viteză în zid, şi care a pierdut de mult frânele?
Şi ca să termin pe singura notă optimistă pe care ne-o permitem în ziua de azi – „noi să fim sănătoşi”. Am o familie pe care o iubesc şi care se măreşte văzând cu ochii (gemeni… cine-ar fi crezut… şi eu nici atât). Am şi prieteni, unii din ei poate chiar citesc blogul acesta. Spunea nu-ştiu-cine (văzut azi într-un butic cu cărţi poştale pe care erau „citate celebre”) că patria e locul unde oamenii te consideră ca fiind de-al lor. Noapte bună, patria mea situată aiurea, undeva pe internet, puzzle din bucătele barcelono-lyono-constănţeano-bucureşteano-amsterdamo-metzo-veneţiene, oriunde te-ai afla…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu