Happy...?

Nu de puţine ori, purtat de vervă şi poate intuiţie, am făcut afirmaţii extreme de genul «literatura este arta care încă mai aşteaptă să fie inventată » sau «moartea lui Kurt Cobain marchează sfârşitul istoriei muzicii. » Nu mă deszic de astfel de sentinţe. Mai mult, sunt gata să le adaug altele, fără ezitare. De pildă : John Lydon (alias Johnny Rotten, vocalul de la Sex Pistols) reprezintă alfa şi omega, începutul şi sfârşitul muzicii punk. La el începe tărăşenia, la el se sfârşeşte. Ce ar fi de reţinut despre Lydon – un personaj pestriţ, pe care mass media de toate felurile îl asociază cu un exaltat cu părul portocaliu, un vocalist afon urlând pe scenă obscenităţi despre regina Angliei şi despre Establishment. Pentru mine, John Lydon a reprezentat multă vreme ceea ce a vrut criticul Greil Marcus să-l facă să reprezinte, în monografia Lipstick Traces (acest Pendulul lui Foucault al istoriei subvesiunii de la catari până la Sex Pistols). fotografie reprodusă fără asentimentul artistului
Astăzi, după ce am parcurs oarecum situl celui interesat – şi care veşnic se văicăreşte că oamenii scriu lucruri despre el fără să-l consulte, fără să-l contacteze – ajung la concluzia că (1) dacă Lydon e un avatar al catarilor, templierilor, comunarzilor şi situaţioniştilor e vorba de un rezultat involuntar (mimetism al inconştientului colectiv, versus Jung – aş spune, dac-aş vrea să spun vorbe mari – şi nu vreau) şi că (2) Lydon este ceea ce este – adică, nu un şarlatan de marcă (vezi The Great Rock’n Roll Swindle) ci un artist autentic, un amator (în sensul original şi etimologic al cuvântului), un creator adevărat, unul din cei care a făcut cele mai puţine compromisuri, care a hotărât să rămână fidel sie însuşi, să-şi urmeze intuiţia în carieră atât cât şi pe scenă.

Lydon mai e şi un ambasador autentic al proletariatului, o repetă obsesiv şi pe drept cuvânt, căci mulţi n-o remarcă. Acel proletariat al cărui destin a fost devastat de prima criză a petrolului şi mugurii mondializării. Dacă ar fi vorba să rezumăm ce a reprezentat Sex Pistols pentru istoria muzicii şi implicit a omenirii, mă limitez să-l citez pe Lydon : “We bridged many, many gaps between working class and middle class and made the world a slightly better place”. Lydon e cunoscut pentru faptul că-şi înjură publicul, insultă ziariştii, îşi arată fundul în direct pe ecrane, atitudinea lui e asociată cu violenţa şi agresivitatea. E vorba însă de o agresivitate scenică sau motivată (ascultând în general interpelările la care a reacţionat el în acest fel, am ajuns la concluzia că manifestările lui, de fiecare dată, nu au constituit un moft senzaţionalist, ci ieşiri fireşti, scuzabile sau chiar lăudabile). Ceea ce nu se poate spune despre toţi artiştii sau pseudo-artiştii, nu-i aşa ?

Mai puţin se ştie despre un Lydon sensibil, fiu de emigranţi irlandezi şi, de bună seamă, catolici (şi se ştie ce înseamnă acest lucru în mediul şcolar ultra violent al Angliei). Că la şapte ani, s-a îmbolnăvit de meningită, a fost în comă şase luni, şi-a pierdut aproape toată memoria şi a rămas cu spatele strâmb. Că i-a fost afectată vederea, ceea ce explică ochii lui etern bulbucaţi şi privirea fixă. Că după lansarea piesei « God save the Queen » a fost atacat de mulţime şi aproape linşat (Malcom Mc Laren n-a catadixit niciodată să le pună la dispoziţie gărzi de corp – ceea ce astăzi, pentru orice terchea-berchea care-şi arată degetul mijlociu pe micul ecran ca să-şi tragă un merţan, ar fi de neconceput), că pentru respectiva piesă (de les-majestate light) a fost înjunghiat în picior şi mână, fapt pentru care nu a mai reuşit niciodată să închidă pumnul stâng. Dacă aveţi îndoieli în legătură cu cele afirmate, vizitaţi situl personajului. Ascultaţi, reascultaţi «Nevermind the bollocks », citiţi textele (sunt texte de autor, înrâurite de experienţele personale ale membrilor grupului; Belsen was a gas a fost scris şi compus de John Beverley (Sid Vicious - nume luat după cel al hamsterului lui John Lydon) – şi, da, Sid Vicious cântase pe vremuri cu Siouxsie and the Banshees (la baterie). Si – last but not least – ascultaţi PIL – Public Image Limited, grupul lui Lydon, în care el îşi dezvoltă cu adevărat concepţia muzicală şi atitudinea scenică.

Uitaţi-vă la clipuri, mai ales la concertul din Tokio. Veţi descoperi un Lydon-Rotten fericit, improvizând fericit aşa cum numai un artist adevărat o face, bucuros să facă băi de mulţime, cinic însă numai cu cei care îi merită cinismul, un Lydon umanist, sau animalist, cum preferaţi (militant pentru supravieţuirea cimpanzeilor, păienjenilor şi… rechinilor), un Lydon fericit-extatic-nefericit. Nu ştiu alţii cum îl văd, dar eu redescopăr în muzica PIL nostalgie, imaginaţie, şi, să nu mă sfiesc să spun lucrurilor pe nume – frumuseţe.
Lucrurile sunt aşa cum le vedem, şi nu altfel. Si eu sunt un fan Sex Pistols, un fan John Lydon, al căror urlete mi-au legănat adolescenţa, şi pe care le-am îndrăgit instinctiv, chiar dacă nu-nţelegeam mare lucru din ce spunea (şi oricum nici nu prea avea importanţă).

Un francilian la Paris

Azi am fost în capitală, de care mă despart doar 15 kilometri şi pe care, totuşi, n-am văzut-o decât de trei ori anul acesta.
M-am mai împăcat cu conceptul acestui oraş, îndelung detestat. Nemaifrecventându-l, îl privesc cu oarecare nostalgie, ca pe o veche iubită cu care o ţineai numai în scandaluri şi de la care peste ani încerci să îţi aminteşti că avea şi părţi bune (coapsele, urechile…).
Am fost la cinema(tecă) la St Michel şi am văzut Intolerance de Phil Mulloy. Este RU-PE-RE, vă recomand să-l downloadaţi de pe undeva, eu l-am găsit pe eMule, voi descurcaţi-vă. E un film de animaţie expresionist, în alb negru aproape, e vorba de o invazie extraterestră, o civilizaţie de pe planeta Zog, foarte asemănătoare cu a noastră, numai că indivizii aveau sexul acolo unde noi avem capul, şi invers. De unde ofuscarea autorităţilor moral-religioase de pe ambele planete, care decid fiecare să o distrugă pe cealaltă. Mult umor negru, sarcasm (aş fi tentat să spun chiar „răutate”), şoc dincolo de vulgaritate, siluirea mijloacelor cinematografice tradiţionale mai presus de simpla parodie. O mică bijuterie de 55 de minute (şi e vorba de o TRILOGIE!).

Am făcut un pelerinaj prin cartierul latin, pe la Halles, le rue St denis-la curve (aux putes, juste pour mater - erau puţine şi ofilite, de data asta), pe Canal, am căscat gura la buticuri şi la lume, pe la biserica română unde a apărut o statuie a lui Eminescu, am fumat o narghilea la Baghdad Café shi am mâncat hummus ascultând muzicã orientalã tolănit pe o sofa shi uitându-mã la turistele anglofone care treceau pe stradă blonde şi în pantaloni scurţi, în pofida vremii mizerabile de azi/de anul ăsta (plouă, plouă, plouă, plouă, de mai multe ori pe zi, cu furie, cu turbare, cu bale, scherzo, allegro, ma non troppo, ma che cosa, stronzo).
Noul RER A nu-mi place – seamănă mult cu cel dinainte, adică e urât, numai că e mai curat, fiind nou. Design naşpa, faţă de metrourile sau trenurile de banlieue din alte părţi ale lumii pe care le-am văzut – Barcelona, Lyon, Amsterdam, Bruxelles, Londra, Bucureşti, Toulouse. Pe deasupra, o voce aseptică te trezeşte la fiecare staţie, al cărui nume e rostit suficient de tare ca să te scoale din somn. Şi cum, la fel ca şi mine pe când lucram la Paris, vreo 20% din pasagerii francilieni care se scoală cu noaptea-n cap să plece la muncă dorm pe ei… Se numeşte degradarea condiţilor de transport. Mai lipseşte să pună ecrane peste tot, ca la japonezi, cu publicitate şi ştiri.
De altfel, nu mai ascult ştirile – vreau să zic, nu le mai ascult înadins, nu mai mă uit la buletinul de la ora opt, nu mai citesc titlurile ziarelor, iar în maşină bag pe podcast numai emisiuni istorice sau culturale, de preferintă despre antichitate şi evul mediu. Ce să aud? Ce au mai făcut Sarkozy, Băsescu sau Bush? Că mondializarea continuă, că planeta se duce dracului, şi că indiferent de ce aş vota, de cât aş urla, nu pot face nimic, omenirea fiind o turmă care se îndreaptă cu mai mult sau mai puţin entuziasm către prăpastie, o maşină care se îndreaptă cu viteză în zid, şi care a pierdut de mult frânele?
Şi ca să termin pe singura notă optimistă pe care ne-o permitem în ziua de azi – „noi să fim sănătoşi”. Am o familie pe care o iubesc şi care se măreşte văzând cu ochii (gemeni… cine-ar fi crezut… şi eu nici atât). Am şi prieteni, unii din ei poate chiar citesc blogul acesta. Spunea nu-ştiu-cine (văzut azi într-un butic cu cărţi poştale pe care erau „citate celebre”) că patria e locul unde oamenii te consideră ca fiind de-al lor. Noapte bună, patria mea situată aiurea, undeva pe internet, puzzle din bucătele barcelono-lyono-constănţeano-bucureşteano-amsterdamo-metzo-veneţiene, oriunde te-ai afla…

Blogui-m-aş şi n-am cui

Am ezitat mult (vreo cinci ani; ceea ce având în vedere speranţa de viaţă la naştere este mult) să-mi fac un blog. Principalul argument pro era că toată lumea îşi face. Pricipalul argument contra era acelaşi. Uite că până la urmă am trecut Rubi.com-ul. Cu mâna pe mousepad, mă angajez : - să caut să nu fiu plicticos- să nu scriu la blog decât dacă şi când am ceva de spus şi când am chef- să fac totul pentru ca acest blog să nu devină un jurnal intim- să actualizez acest blog într-un mod iregular, şi cât mai rar cu putinţă- să caut ca structura acestui blog să fie strict browniană, sau măcar fractală- să nu scriu niciodată fraze ucigătoare de genul "n-am mai scris demult pe blog şi îmi cer scuze" - să nu stabilesc nici o legătură între blogul acesta şi blogurile mele în franceză şi catalană, care sunt independente şi suverane, orice tentativă de juxtapunere a lor fiind nulă şi neavenită. În sfârşit – despre ce e vorba în acest blog ? Despre literatură, despre muzici, despre viaţa în Franţa şi în Ile-de-Franţa (adică regiunea din jurul Parisului), despre Catalonia şi catalani (Barcelona este cel mai frumos oraş din lume. Prin cercul din mijlocul mozaicului din Plaça Catalunya trece Axis Mundi), din când în când, eventual, despre internetul cel de toate zilele, despre imagini, sunete, despre ţări, oraşe, ape, munţi, mări, despre politică, gastronomie şi alte locuri şi ştiinţe exacte sau aproximative. Dacă doriţi să fiţi înştiinţaţi în legătură cu actualizarea acestui sit, trimiteţi-mi pe apocrif@gmail.com un mesaj cu Subject : « jmuresan.free.fr : Actualizează-mă ». Vă puteţi dezînscrie trimiţând un alt mesaj cu Subject : « jmuresan.free.fr : Dezactualizează-mă ». Remarcă: Spamurile, colectorii de fonduri, trollii, chain lettersurile, instalatorii de termopane şi martorii lui Iehova nu sunt bineveniti.