Datorită unui eveniment casnic nedorit (fiică-mea a vărsat un pahar cu apă pe tastatura portabilului, care şi-a dat duhul) a trebuit să-mi iau altul. Calculator. Este al patrulea în cinci ani. Trecând peste detaliul hidrofob, mi se pare aberant să trebuiască să-mi înlocuiesc calculatorul din te miri ce. Căutând pe internet, am găsit un interviu mai vechi al unui responsabil de la Microsoft, care estima că e normal ca oamenii să-şi schimbe calculatorul o dată la doi ani. Adică taman cazul meu. Mie nu mi se pare normal : din punct de vedere logistic, o sculă care să-mi permită să surfez pe internet la o viteză rezonabilă (cât să pot urmări un post tele în direct) să downloadez materiale ilicite în timp util, să editez text, tabele, imagini, video şi audio e suficientă. Peste zece ani, îmi va fi la fel de suficientă. Cerinţele mele informatice nu vor evolua. Sunt anumite nevoi umane care ajung la un grad de saturaţie, şi după ce au atins un anumit nivel de perfecţiune, nu mai ai ce să revoluţionezi la ele. Să luăm, de pildă, femeia : după varianta biblică, Dumnezeu a croit-o din coasta lui Adam, şi gata. Ea corespunde în mare nevoilor libidoului masculin ; că e mare sau mică, cu cizme sau fără, grasă sau slabă, guralivă sau tăcută, rămâne acelaşi produs finit, cu anumite caracteristici opţionale (sau nedorite). Să luăm, de pildă, un ceainic : obiectul respectiv are menirea să facă ceai : că-i pui clopoţei sau nu, că stă pe pernă de aer sau că ştie sau nu să cânte, uzul lui e acelaşi, într-o mie de ani n-o să poată evolua de o mie de ori, oricât s-ar screme managerii, designerii, şi alţi ingineri de produse finite a căror misiune e să ne facă să cumpărăm cât mai multe porcării de care nu avem nevoie.
Să ne întoarcem la calculator : am avut neplăcuta surpriză să constat că în comerţul informatic, cel puţin în Franţa, e deja imposibil să mai găseşti un calculator echipat cu bătrânul (bătrânul !) Windows XP. De-abia mă obişnuisem cu el, cu butoanele lui mari şi greţoase, ca nişte bomboane mentolate. Acum peste tot te-mpiedici de Vista – o versiune mai sigură, mai mişto, mai tridimesională, mai… nouă. Concluziile mele ? Un sistem, într-adevăr, foarte tridimesional (în varianta aia mai scumpă, nu cea de pe calculatoarele oamenilor de rând) , mai lacom în memorie, mai lent, revoluţionar în sensul în care, în multe cazuri, nu mai găseşti nimic şi nu mai înţelegi nimic (şi n-am timp să-nţeleg ; viaţa mea e destul de plină ca să nu mă amuz căutând un buton pe care Microsoft a hotărât să-l mute pe nepusă-masă cu totul şi cu totul în altă parte ; întorcându-ne la studiul de caz, cu riscul de a te şoca, dragă cititorule/cititoareo politically correct/ă, e ca şi cum o dată la doi ani sexul iubitei/buza ceainicului s-ar afla în altă parte, şi s-ar activa cu altă comandă…) . Un sistem secure până la paranoia – îmi petrec timpul răspunzând « oui » la întrebarea « chiar vrei să activezi programul cutare ? n-ar fi bine s-o faci, ia mai gândeşte-te… », paranoia împinsă până la cazul amuzant în care anumite procese Windows sunt pârâte de altele, cum că, chipurile, ar fi intruziuni suspecte… Curat MacCartism.
După mine, Windows 2000/XP cu Office 97 şi Internet Explorer 7 (sau Opera 8) sunt/erau suficiente pentru a servi omenirea până la ajungerea primei echipe de coloni pe Sirius – dacă până atunci nu crăpăm cu toţii, a doua alternativă fiind din păcate mai probabilă. La ce bun să născoceşti revoluţii acolo unde n-au ce căuta, să reinventezi chibritul la fiecare doi ani ca să-ţi păstrezi cât mai mulţi muşterii ? Cearceafurile de pat nu se revoluţionează o dată la doi ani. Nici chibriturile, şi în cele din urmă nici televizoarele – le-ai făcut plate, gata, misiunea lor a fost îndeplinită – pe urmă, cum să le mai faci – ovale, transparente, microundice, aromatice… ?
Şi nici calculatoarele. Numai că, uite, mondializarea e o revoluţie permanentă, a cărui mobil e reinventarea eternă a chibritului, consumismul fiind motorul, şi scopul chestiei în sine contând prea puţin, mult prea puţin. Şi dacă voi continua cu remarcile-astea, o să mă ia toţi de comunist, chit c-am atârnat preventiv în post-ul precedent poza lui Che Guevara cu coarne. No future. No future, mes amis. Şi toate astea de la un pahar cu apă.

Je t'aime, moi non plus, Comandante...

Anul ăsta e jubileul Che Guevara sau cam aşa ceva - cinci zeci sau o sută de ani de la naşterea sau moartea, ăă, eroului. Uite, chiar că refuz să mă duc pe Wikipedia să ofer date pertinente şi ştiinţifice. Nici nu văd de ce aş face-o. În definitiv, oamenii care vor să se documenteze o fac şi singuri - do it yourself - şi ceilalţi nici nu vor să audă de puncte de vedere alternative, susceptibile să le clatine scara de valori, zenitudinea conceptuală. Pentru mine, prezenţa idolului în sfera publică a început să fie vizibilă în anii 90, când Nathalie Cardone (o damă bună, fără-ndoială) a produs un remake a unei vechi osanale revoluţionare, cu laitmotivul "Aqui se queda la clara / La Entrañable transparencia / De tu, querida presencia / Comandate Che Guevara...". Tineretul vremurilor acelea a urmat entuziast şi fără scrupule ideologice cântecul de sirenă ce izvora siropos şi combativ totodată din MacDonald's-urile şi discotecile oraşelor. Probabil că dac-ar fi fost un cântec hutu cu tema "hai să-i kilărim pe nenorociţii de tutsi, în numele libertăţii şi al demnităţii neamului"' (vezi recentul genocid rwandez) cu puţin fler managerial şi noroc, ar fi ajuns şi el în billboard. Dar nu. Balada lui Che Guevara vorbeşte de lucruri întâmplate în vremuri îndepărtate, pe când războiul rece era cald şi la ordinea zilei, pe când mai exista proletariat, luptă de clase, speranţa într-o lume mai faină... Numai bună de icoană a altermondializării, figura de Christ a lui Che a ajuns pe tricouri (mai ales pe tricouri - rivalizând cu logo-ul Lacoste) , pe steaguri, în timpul manifestărilor sindicale, pe pixuri, pe chiloţi... De ce oare blajinul Gandhi nu i-a luat el locul, cu gura lui smochinită, de onest vegetarian pe care absenţa de proteine şi îndelungatele greve ale foamei l-au făcut să-şi piardă toţi dinţii la o vârstă fragedă (pentru un om politic)? De ce, oameni buni, doar mutra nu face pe om?
Logo-ul Che Guevara. Despre ce e vorba? Despre un stalinist pur şi dur, care a prezidat asasinarea cu sânge rece a sute, poate mii de civili potenţial inocenţi, suspecţi de-a fi "duşmani ai poporului". Şi atunci? Cu ce e el mai presus de alţi guerrilleros ori terorişti animaţi de tot atât de sfinte idealuri revolutionare? Ernersto Guevara a fost un intelectual (precum chelioso-mongoloidul de Lenin, şi nu ca grosolanul caucazian de Stalin, nici ca bese-n-cizmele mico-burghez de Hitler). Ernesto Guevara a fost, mai presus de toate, charismatic şi FRUMOS - Luceafărul Guerrilei, dacă-mi permiteţi parafraza. Un asemenea branding e destinat reuşitei, în pofida ţigării lui de foi astăzi FOARTE politically incorectă, şi a faptului că, suferind de astm, era mai uman decât s-ar dori, ba s-avem iertare, tocmai asta-l umanizează, nu-? Prometeu rău dezlănţuit, un bolnav frumos care ne guvernează, precum Kennedy, însă de partea celor mulţi, gentili şi asupriţi. Având în vedere statura istorică a personajului, pasiunea lui pentru golf şi alte distracţii capitaliste, ruinarea economiei cubanze în calitate de ministru al economiei şi aventura ratată din Africa ar fi – nu-i aşa – bârfe nedemne de o discuţie istorică serioasă, cu reculul necesar. Bine, aşa să fie.
Neo-comuniştii actuali (mă refer la cei tineri, flămânzi, buni oratori, blajini şi plini de speranţe de aici, pentru care am o deosebită afecţiune, şi nu la burtoşii cu creierele înecate în grăsime şi parkinson din fosta Lume a Doua) zic, da, domne, a omorât Che Guevara, a omorât că n-avea încotro, dar era om bun, ce era să facă, dacă duşmanii poporului erau mulţi şi răi... n-avea de ales. Destul. Am mai auzit discursul ăsta. De unde se vede că drumul de la flower power la mass murder nu e atât de lung cum s-ar crede. Sau, cum spunea un ilustru anonim pe vremuri, "Zică Hegel ce va zice, dar din Marx rămâne Nietzsche". Evoluţionismul dialectic face ca idealismul autoritar să nască monştri, din idealismul-de-clasă rămâne un eugenism clasic, radical, simiano-darwinist. Utopiile societăţilor industriale au devenit producătoare de branding ale omului nou - al bărbatului frumos, fără teamă şi fără prihană. Şi crima e întotdeauna scuzabilă. Marii asasini ai acestei lumi au fost cu toţii animaţi de cele mai bune intenţii. Din păcate pentru ei, nu toţi au fost atât de charismatici ca virilul Che.
Lincuri recomandate :
Che Guevara: Assassin and Bumbler
The Real Che Guevara
The Dark Side of Che