De ce da, de ce nu

Am avut infinite ezitãri înainte de a deschide un blog; un sit personal de doamne-ajutã încã nu am (doar jmuresan.free.fr care e mai degrabă un curriculum), în pofida faptului cã mi-am câştigat viaţa ani de zile fãcând situri pentru alţii. Am considerabile reticenţe faţă de specia "intelectualul român", atât de profunde încât rămân fără voce, speechless, de fiecare dată când dau peste specimene din categoria respectivă. Am o profundă consideraţie pentru adevăraţii "homo universalis" români pe care îi cunosc, chit că e vorba de profesorul universitar sau vânzătorul de cartofi din piaţă. Suficiente ca să nu mă consider nici românofob, nici mizantrop. De "colegi de generaţie" şi prieteni mă desparte un principiu fundamental – în vreme ce ei consideră un titlu de glorie, recte un sinequanon să vorbeşti numai şi numai despre tine, ţinând să precizeze şi să urle cât îi ţin băierile că eroii lor sunt ei, că ei sunt ei înşişi, şi că nu fac decât să vorbească despre sine me myself and I, eu sunt tentat să fac elogiul imposturii ca exerciţiu de modestie, minciunii drept creatoare de lumi virtuale, impreciziei ca stimulent al imaginaţiei… Totul mă desparte de oameni de care, totuşi, o mulţime de lucruri mă apropie. Iată de unde jena, ezitarea de a mă lansa în blogosferă. Frica de a fi greşit înţeles, atunci când scopul comunicării mele cu lumea este acela de a fi bine înţeles – adică, la nivel transcutanat, subliminal, singurul care ne este permis – aşa cum este bine. Pă'rerea mea.