Capitali şi capitale

Recent, am dat peste o admirabilă sinteză a identităţii bucureştene în această pagină http://www.couchsurfing.org/people/krautme/

Am învăţat la şcoală aberanta sintagmă potrivit căreia Bucureştiul ar fi (fost) "le petit Paris". Cine cunoaşte măcar vag Parisul, fie şi dintr-o vizită de 24 de ore, ştie (dacă nu e de totală rea credinţă) că o asemenea comparaţie e la fel de absurdă ca şi cum ai spune că e "Atena Carpaţilor" sau "Koala Lumpurul câmpiei române". În "Remember", Anatol Bakonski se arăta iritat de etichetarea Copenhagăi drept " Veneţie a Nordului", " printr-un joc de oglinzi gratuit şi steril". Comparaţii între oraşe se pot face, însă să spui că Bucureştiul e micul Paris pentru că are, în centru, câteva zeci de clădiri neoclasice, şi că la şosea sunt plantaţi arţari, e ca şi cum ai spune că seamănă cu Los Angeles-ul pentru că are clădiri cu uşi şi ferestre.

La Budapesta, da, acolo am simţit o adiere de Paris – deşi parizienii şi budapestanii sadea m-au asigurat că boarea aia există doar în nările mele şi capul meu. Dacă românii (verzi) ar fi avut o capitală ca Budapesta, cred că s-ar fi bătut cu pumnii în piept că deţin propia copie-indigou a Parisului, Londrei, Romei etc. până ar fi făcut vânătăi.

Comparaţia făcută în linkul recomandat mai sus cu Berlinul mi se pare mai adecvată : un oraş desfigurat, neterminat, cu mult beton, cu un decor cacofonic, cu o viaţă culturală bogată însă accesibilă numai iniţiaţilor. Comparaţia însă e şi ea limitată, şi e suficient să fii bucureştean şi să fi trăit praful, noroiul, cerşetorii, angoasa ambuteiajelor de toate zilele ca să înţelegi de ce.

(fotografie de pe blogul unei catalane nedumerite)

Oamenii au nevoie de comparaţii faţă de repere cunoscute pentru a se regăsi. De preferinţă, ei caută referinţe pozitive, care să îi valorizeze sau să valorizeze locurile, personajele, momentele istorice pe care vor să le pună în lumină. Totuşi, valoarea unui lucru constă în aportul lui singular, şi nu în tentativele de imitare. Majoritatea comorilor României sunt unice şi inimitabile – şi ele corespund de altfel obiectivelor intrate în patrimoniul Unesco – Delta Dunării, centrul Sighişoarei, mănăstirile din Bucovina, cetăţile ţărăneşti din Transilvania, bisericile de lemn din Maramureş.

Cât despre Bucureşti, un oraş reconstruindu-se etern pe aceleaşi temelii ziua clădite, noaptea surpate ca o mănăstire a Argeşului a devenirii naţionale în eternă căutare şi care încă nu şi-a aflat rostul, va curge multă apă pe Dâmboviţă până ce acest oraş să poată fi rezumat într-o idee simplă. Prin aceasta, el corespunde fiinţei naţionale nedesăvârşite şi pierdute între mituri fondatoare, un trecut mistificat şi un viitor bazat pe miracole şi vagi calcule probabilistice (ca masa lui Urmuz). Un oraş care încă nu s-a născut, un vis colectiv prenatal şi incoerent, cu considerabile riscuri de avortare, pentru care poţi simţi o afectivitate epidermică şi iraţională, sau nu.

Eu nu.