Capitali şi capitale

Recent, am dat peste o admirabilă sinteză a identităţii bucureştene în această pagină http://www.couchsurfing.org/people/krautme/

Am învăţat la şcoală aberanta sintagmă potrivit căreia Bucureştiul ar fi (fost) "le petit Paris". Cine cunoaşte măcar vag Parisul, fie şi dintr-o vizită de 24 de ore, ştie (dacă nu e de totală rea credinţă) că o asemenea comparaţie e la fel de absurdă ca şi cum ai spune că e "Atena Carpaţilor" sau "Koala Lumpurul câmpiei române". În "Remember", Anatol Bakonski se arăta iritat de etichetarea Copenhagăi drept " Veneţie a Nordului", " printr-un joc de oglinzi gratuit şi steril". Comparaţii între oraşe se pot face, însă să spui că Bucureştiul e micul Paris pentru că are, în centru, câteva zeci de clădiri neoclasice, şi că la şosea sunt plantaţi arţari, e ca şi cum ai spune că seamănă cu Los Angeles-ul pentru că are clădiri cu uşi şi ferestre.

La Budapesta, da, acolo am simţit o adiere de Paris – deşi parizienii şi budapestanii sadea m-au asigurat că boarea aia există doar în nările mele şi capul meu. Dacă românii (verzi) ar fi avut o capitală ca Budapesta, cred că s-ar fi bătut cu pumnii în piept că deţin propia copie-indigou a Parisului, Londrei, Romei etc. până ar fi făcut vânătăi.

Comparaţia făcută în linkul recomandat mai sus cu Berlinul mi se pare mai adecvată : un oraş desfigurat, neterminat, cu mult beton, cu un decor cacofonic, cu o viaţă culturală bogată însă accesibilă numai iniţiaţilor. Comparaţia însă e şi ea limitată, şi e suficient să fii bucureştean şi să fi trăit praful, noroiul, cerşetorii, angoasa ambuteiajelor de toate zilele ca să înţelegi de ce.

(fotografie de pe blogul unei catalane nedumerite)

Oamenii au nevoie de comparaţii faţă de repere cunoscute pentru a se regăsi. De preferinţă, ei caută referinţe pozitive, care să îi valorizeze sau să valorizeze locurile, personajele, momentele istorice pe care vor să le pună în lumină. Totuşi, valoarea unui lucru constă în aportul lui singular, şi nu în tentativele de imitare. Majoritatea comorilor României sunt unice şi inimitabile – şi ele corespund de altfel obiectivelor intrate în patrimoniul Unesco – Delta Dunării, centrul Sighişoarei, mănăstirile din Bucovina, cetăţile ţărăneşti din Transilvania, bisericile de lemn din Maramureş.

Cât despre Bucureşti, un oraş reconstruindu-se etern pe aceleaşi temelii ziua clădite, noaptea surpate ca o mănăstire a Argeşului a devenirii naţionale în eternă căutare şi care încă nu şi-a aflat rostul, va curge multă apă pe Dâmboviţă până ce acest oraş să poată fi rezumat într-o idee simplă. Prin aceasta, el corespunde fiinţei naţionale nedesăvârşite şi pierdute între mituri fondatoare, un trecut mistificat şi un viitor bazat pe miracole şi vagi calcule probabilistice (ca masa lui Urmuz). Un oraş care încă nu s-a născut, un vis colectiv prenatal şi incoerent, cu considerabile riscuri de avortare, pentru care poţi simţi o afectivitate epidermică şi iraţională, sau nu.

Eu nu.

Provocarea zilei - ecumenismul

Nu sunt ateu – ci credincios. Ţin să spun asta, pentru ca, în cele ce urmează, să nu fiu greşitînţeles. Un concept care mă depăşeşte: ecumenismul. Adică: oameni de religii diferite, care se adună şi se roagă împreună, zicând, ok, nu avem acelaşi mod de a-l reprezenta pe Dumnezeu, însă toţi suntem credincioşi, fraţi etc., hai să ne rugăm cu toţii.

Nu zău.

După secole, milenii în care fiecare religie s-a străduit cu sârg să ne explice că ne împărţim în "credincioşi" versus păgâni/eretici/necredincioşi şi alte specimene. După ce, recent-proaspăt (Războaiele de secesiune din Iugoslavia, anii 1990) indivizi cu aceeaşi moştenire genetică şi mai mult sau mai puţin culturală s-au masacrat la modul cel mai înfiorător, numai pentru că se închinau de la dreapta la stânga, sau de la stânga la dreapta? După ce ortodocşii au ars pe rug bogomili, catolicii au ars pe rug catari, evreii au ars pe rug beduini ce nu voiau să se convertească la iudaism, catolicii (tot ei) au făcut Noaptea Sfântului Bartolomeu, protestanţii au repetat figura în sens contrar la Sens sau la Antwerpen (de pildă), puritanii au perforat limbile antinomiştilor cu ace înroşite în foc – ca să nu mai zicem ce şi-au făcut unii altora creştinii şi arabii, şi reciproc?

După toate astea, şi după ce nici o scuză nu a venit din nici o parte, îmi vorbeşti de ECUMENISM? De când ţi-e fratele imam frate, după ce vreme de 1000 de ani mi-ai spus că e păgân şi că să-l căsăpesc? De unde mi-e fratele catolic frate, după ce, cu 10 ani în urmă, un călugăr atonit îi spunea unui prieten care voia să se căsătorească cu o greco-catolică, "fiule, e ca şi cum ai da lumina pe intuneric"? De unde, pe nepusă-masă, suntem toţi fii ai lui Dumnezeu? După ce fiecare din profeţii noştri ne zice că el e ultimul, că dacă au mai fost şi alţii, nu se pune, leapşea, sunt escroci, swindlers? Că felul în care ducem pâinea la gură ne va salva de damnaţiunea finală, spre deosebire de ceilalţi, care oricâte fapte bune ar face, nu se vor salva? Că ţa Floarea, baba cu basma care îşi face cruci peste cruci în fiecare duminică, cruci mărunte în poală de fiecare dată când trece cu autobuzul pe lângă biserică, ca şi cum ar cânta la o balalaică minusculă, va fi salvată în Ziua de Apoi, şi va cânta Te Deum-uri cât o va ţine eternitatea, în vreme ce domnul Nakamura, care e shintoist (închinător la idoli) şi care nu se roagă la nimic (mai puţin la spiritele aleii din grădină, în tokonoma (altarul) familiei, chiar dacă îşi va dedica viaţa ajutoarelor pentru copiii din lumea a treia, va muri ca un câine şi sufletu-i sau va dispărea ca o boare, sau va suferi în infern, că de, e idolatru?

Apoi vin avocaţii lui Dumnezeu, c-o fi, c-o păţi, nu domne, că oamenii buni sunt răsplătiţi de Dumnezeu, că sunt creştini care se ignoră, etc. Şi mie îmi vine să-i iau de gulerul sutanei şi să le zic, când ardeau oamenii pe ruguri, where that fuck have you been? Când vi se spunea că fratele de-a lăturea e mai rău ca satana numai că se închină de la dreapta la stânga sau de la stânga la dreapta, şi că a-i ucide pruncii nu e un păcat, şi că te iartă Domnul dacă-i stârpeşti în ou pe eretici – where the fuck have you been? Acum te scuzi, stai c-o fi c-o păţi, e secolul 20, eşti ecumenic? Eşti ecumenic, că n-ai încotro, că lumea se secularizează, îţi fuge pământul de sub picioare, mai bine cu credincioso-ecumenicul Ibrahim, decât cu agnosticul Popescu? Haida de.

Uite, ia invită-i la club şi pe atei. Că şi ei sunt dogmatici, a nu crede în Dumnezeu e un fel de a crede, nu-i aşa? Este a crede în nefiinţă, care tot o religie este – cel puţin, în ceea ce priveşte intransigenţa, intoleranţa, siguranţa trufaşă în propriile adevăruri absolute.

Cine mai rămâne neinvitat la bal? Toţi aceia care cred – dar se îndoiesc. Care Ezită. Care cred că nu au neapărat nevoie de intermediari (şi asta deranjează). Care se declară profund credincioşi/atei, dar care refuză hegemonia şi tezele clericatului religios ori ateu. Asta deranjează FOARTE mult.

Căci, la urma urmelor – CE ESTE O RELIGIE, CE ESTE O DOGMÃ, altceva mai mult decât un sistem menit să-l rătăcească pe om, să-l năucească, să-l îndepărteze de Dumnezeu şi să-l supună unei ordini temporale, umane şi birocratice?

Credinţa e o candelă, pe care o ţii în palmă. Iar ecumenismul nu e decât o conspiraţie de stingători de lumânări, de sfărâmători de conştiinţe, care nu aşteaptă decât o ocazie pentru a te strivi (face parte din Canon), de a te desfiinţa, al nostru eşti, naşule, mânca-ţi-aş, pentru a-ţi instala o mantră repetitivă la locul unde ar fi trebuit să ai un creier.

Shi tu, ca BUN credincios, o să-ţi ascuzi capul în palme –ELLI, ELLI, LAMMA SABACHTANI?

We're all living in Amerika, Amerika ist wunderbar

Alţi artişti care nu-mi plac, şi pe care vi-i recomand: Rammstein, Amerika. Cineva îi calificase la un moment dat de "Laibach light" (mi se pare – chiar solistul de la Laibach). Tot ce se poate, însă clipul ăsta cu America mă dă pe spate – rareori am văzut ceva mai americanofob.

Gusturile mele dubioase

În adolescenţă, în general, majoritatea indivizilor aderă la o gaşcă de cartier sau o societate secretă. Nu constitui o excepţie – a mea se chema "Clubul Leland" (cu trimitere la Twin Peaks, serial cult al acelor ani, şi care ne-a marcat existenţele), şi era compus din ascultătorii şi fanii genialului om de radio, DJ şi mentor fără voie Nicolae Cocârlea. De la el am învăţat cam tot ce ştiu despre muzica alternativă, şi în perioada aceea (primul cincinal – hei, rup – al anilor 90 – mi s-au cristalizat viziunea, preferinţele şi gusturile muzicale, şi o anumită concepţie culturală, literară, societală şi – nu în ultimul rând – politică.

Toate astea s-ar putea situa sub semnul alternativei la alternativă, a undergroundului undergroundului (subsol nivelul doi) al valorilor care nu se pot găsi decât acolo unde nu te aştepţi. Am I too boring?

Toată această lungă introducere personală (urăsc confesiunile publice) ca să zic că, uneori, ni se întâmplă la toţi alternativii, avangardiştii, să avem slăbiciuni pentru anumite personaje sau evenimente din sfera popularului, trivialului, kitschului. Nu, nu mă scuz – ci mă explic. Unele pot fi reminiscenţe justificate de trăiri personale – eu, care mă revendic, ca gusturi muzicale, de la Sex Pistols şi de la Ada Milea în sus – dacă se poate un mai-sus decât aceştia – la vârsta de cinci ani, eram fan Margareta Pâslaru (Veronica!!) şi chiar am pus mâna pe telefon să sun la radio, la curierul melodiilor, şi să protestez că hitul meu preferat "Vitejii, un doi trei" – nu e difuzat destul de des – alegându-mă cu apostrofarea tovarăşului de la celălalt capăt al firului.

Deci, subiectul postului? Uite, îmi place Eminem! Mai precis, nu *tot* Eminem, ci clipul "We made you". Individul e absolut execrabil, obscen cât cuprinde, ranchiunos, başca se laudă tot timpul cu dimensiunile sexului său, de proporţii negroide. Dar… are talent, şi crezând în capacităţile mele paranormale de analiză ultra-materială (am o metodă personală de degustare a vinurilor –mă uit la etichetă, şi zic dacă îmi place sau nu; fiabilitate: 88,923%) – la început, am zis, nu-mi place, ceea ce face e dezgustător, nu am văzut, dar nu e nevoie să văd ca să ştiu că nu-mi place - adică, aceeaşi atitudine repropabilă pe care o reproşez celor care se iau Satanic Verses, de Rushdie, fără să le fi citit (de şapte ori şi în patru limbi, ca mine). Sper că aţi înţeles că e vorba de auto-ironie? E ok?

Da, îmi place clipul lui Eminem, de aia mă tot scuz – cel puţin, parodierea colistierei lui McCain (mai ştiţi încă cine e ăla? rivalul lui Obama la Casa albă, cel care voia să provoace un nou război mondial…) mi se pare absolut delicioasă (şi de prost-gust, de acord) cu tăietorul de lemne viril, eschimosul şi ursul polar. Aluziile Star Trek mi se par vintage-nostalgice, iar parodierea câtorva staruri feminine ale momentului, absolut inocentă (elogierea lor continuă fiind o formă de obscenitate cu mult mai deranjantă, după părerea mea).

Deci, sunt fan declarat Eminem, eu care urăsc rapul din răsputeri, inclusiv Bug Mafia şi Paraziţii (din considerente strict epidermice).

Clipul cu pricina: We made you

Despre vicii în spaţiul public

Anul acesta, a fost interzis în Franţa fumatul în locurile publice. Adică, să fim mai precişi – în baruri. Nefiind, sau nemaifiind fumător de multă vreme-ncoace, hotărârea nu ar fi trebuit să mă afecteze – exceptând faptul că am rămas amator ocazional de narghilea, şi că saloanele de narghilea din Franţa, o lume pe deopotrivă puţin cunoscută şi de excepţie, rămăseseră un loc comun al unei clientele pestriţe, liniştite, universaliste şi "peace and love".. Personal, mă simt frustrat. Din an în Paşte, mă vedeam cu cumnatul meu la Metz (Lorraine) şi uneori, după miezul nopţii, ne duceam în salonul de narghilea al unui israelian anti-sionist (all you need is love) unde trebuia să te descalţi, fumam o şişa şi beam o bere belgiană, la măsuţe joase, între studenţi şi alţi hipioţi. Acum, uite că nu se mai poate – căci, cum scrie pe pachetele de ţigări, "fumatul dăunează sănătăţii, în conformitate cu decretul [cutare]." Au încercat unii să conturneze legea – să facă baruri unde, în schimbul unui euro simbolic, ţi se face un card de membru de club privat, şi atunci barul se cheamă Clubul Fumătorilor Cartierului – şi e un club privat, deci între adulţi vaccinaţi, merge (în Spania, aşa au făcut). O curte de justiţie franceză, cică nu – "un club privé est un espace publique" (splendid, nu???).

Ca remarcă răutăcioasă, în Franţa există cluburi private (espaces publiques) unde se practică sexul în grup, eventual sado-mazochismul, care poate merge până la zmulgerea unghiilor în direct şi fără menajamente (de plăcere). Între adulţi vaccinaţi, e ok. Fumatul, nu.

A fost chiar un bar care a încercat să creeze o asociaţie non-lucrativă, la etajul stabilimentului, unde se putea fuma (căci nu mai era un spaţiu comercial). Judecătorii au zis, ok, cu condiţia ca barmanii să nu urce cu tava acolo – căci l-ar transforma în spaţiu comercial.

Acum – mai nou, se pare că se va interzice consumarea băuturilor alcoolice în spaţiul public – adică, de data asta, pe stradă. Barurile nu vor putea servi băuturi alcoolice pe terasă! Ca să nu fie şocaţi minorii de vederea unei halbe de bere. Însă aceleaşi baruri nu vor putea permite fumatul înăuntru! Îmi închipui cum cafenelele din cartierul latin vor ajunge să instaleze nişte mese călare între în-afară şi înăuntru, ca oamenii să poată bea paharul cu alcohol în interior, şi să tragă fumul de ţigară în stratosferă (câţi centimetri de abatere pot fi toleraţi pentru a nu primi amendă)?

Constatând toate astea, simt o mare, apolitică şi, îndrăznesc sa spun, umană nedumerire.

De ce da, de ce nu

Am avut infinite ezitãri înainte de a deschide un blog; un sit personal de doamne-ajutã încã nu am (doar jmuresan.free.fr care e mai degrabă un curriculum), în pofida faptului cã mi-am câştigat viaţa ani de zile fãcând situri pentru alţii. Am considerabile reticenţe faţă de specia "intelectualul român", atât de profunde încât rămân fără voce, speechless, de fiecare dată când dau peste specimene din categoria respectivă. Am o profundă consideraţie pentru adevăraţii "homo universalis" români pe care îi cunosc, chit că e vorba de profesorul universitar sau vânzătorul de cartofi din piaţă. Suficiente ca să nu mă consider nici românofob, nici mizantrop. De "colegi de generaţie" şi prieteni mă desparte un principiu fundamental – în vreme ce ei consideră un titlu de glorie, recte un sinequanon să vorbeşti numai şi numai despre tine, ţinând să precizeze şi să urle cât îi ţin băierile că eroii lor sunt ei, că ei sunt ei înşişi, şi că nu fac decât să vorbească despre sine me myself and I, eu sunt tentat să fac elogiul imposturii ca exerciţiu de modestie, minciunii drept creatoare de lumi virtuale, impreciziei ca stimulent al imaginaţiei… Totul mă desparte de oameni de care, totuşi, o mulţime de lucruri mă apropie. Iată de unde jena, ezitarea de a mă lansa în blogosferă. Frica de a fi greşit înţeles, atunci când scopul comunicării mele cu lumea este acela de a fi bine înţeles – adică, la nivel transcutanat, subliminal, singurul care ne este permis – aşa cum este bine. Pă'rerea mea.