PINOT NOIR – VIN D’ALSACE (2006)

Vinurile alsaciene sunt în general vinuri albe, seci. Excelente vinuri albe seci. Nu mică mi-a fost surprinderea să găsesc la LIDL (« supermarketul săracilor », aş spune, dacă ar trebui să dau explicaţii unui dâmboviţean snob şi puţin plimbat prin Europa) un PINOT NOIR ROŞU (de fapt, rozé-rubiniu, aş zice eu, dar mă rog, des goûts et des couleurs…) . Pe sticlă zice aşa : « Singurul soi din Alsacia care produce un vin roşu sau rozé cu aromă pronunţată de cireaşă. A se degusta cu carne roşie, … » bla bla bla.
Aşa e, gust de cireaşă. Excelentă surpriză. M-am foit mult până să-l cumpăr, mi-era frică să nu fie acidulat, un vin roşu de calitate în pământ germanic mi se pare suspect ca un uischi bulgăresc. Uite că, uneori, e bine să n-avem prejudecăţi.
Uşor şi diafan (deşi tăricel, 12,5°) are o persistenţă agreabilă în gură. Nu, nu e o struţocămilă trasă de păr : este chiar singurul vin alsacian roşu (mă repet- în scop pedagogic) şi merită toată stima. Bun raport calitate-preţ, pe deasupra : la 3 euro, în România nu găseşti aşa ceva. Na, ca să mă laud – pe aici, preţurile produselor de calitate sunt încă accesibile.

Trăiesc în Franţa, şi asta nu-mi ocupă chiar tot timpul…

Im-posibilitatea unei insule

M-am forţat să termin ultimul roman al lui Michel Houellebecq. Spun « m-am forţat » pentru că am făcut-o fără prea mult chef, mai mult din scrupule – am citit prea puţin anul ăsta, şi hai să termin şi eu un roman, că aşa e bine – cu atâta entuziasm cu cât aş mânca o porţie de spanac, fără sare – că face bine la sănătate.
Dacă Extesia domeniului luptei, Particule elementare şi (mai ales) Platforma mi-au plăcut – curgătoare, provocatoare, irevenţioase, politic-incorecte – am înţeles de la primele pagini că în Posibilitatea unei insule autorul se repetă. Am avut răbdare până la capăt, însă acest volum nu aduce nimic nou. (Încă un) roman nihilist, mizantrop, dezabuzat, anti-hedonist, anti-islamic, pedofob. Frica de bătrâneţe, moarte, singurătate, căutarea iubirii sunt marcate în permanenţă de convingerea lipsei de speranţă, a lipsei de perspectivă, a inutilităţii oricărui demers etic sau estetic. Conţinul romanului nu m-a deprimat, însă structura lui, laitmotivele (chiar voite – şi tocmai voite, ceea ce e şi mai rău) şi faptul că de la acest destul de mare scriitor mă aşteptam la mai mult m-au dezamăgit şi făcut să regret timpul pierdut.
Pornografia şí cinismul à outrance a personajului principal (inevitabilele şi nenumăratele descrieri de felaţii, de calitatea mesajelor din veceurile publice) sunt de bună seamă menite să şocheze, eventual să constituie un motiv de vânzare (acela atât de ridicul şi profitabil de carte "nereconandată minorilor"). Dacă în Platforma le-am găsit scuzabile şi oleacă mai pline de imaginaţie (fiind în viziunea mea singura meteahnă a cărţii) în Posibilitatea mi s-au părut exasperante, inutile şi singurul sentiment pe care l-am avut, parcurgându-le, a fost unul de extremă lasitudine. Am avut în permanenţă impresia că mă aflu în faţa unui scriitor fumat, terminat, ajuns pe linie moartă. Fireşte, discursul literar este ok, relatările sunt convingătoare. Episodul sectei elohimiţilor (inspirată din cea a Raelienilor) e întocmit temeinic, extrem de plauzibil şi în punctul culminant al relatării chiar antrenant. Rejetul valorilor lumii ocidentale care se îndreaptă ca o maşină în zid e întemeiat, e logic, argumentaţia se leagă. Grosimea nejustificată a cărţii, realizată cu multe lamentări scrâşneli şi felaţii de umplutură ar putea fi trecute cu vederea – nu e primul şi nici ultimul care a făcut chestia asta, o regăsesc chiar la romane din top ten-ul meu. Dar. Dar. Când scrii, ai un viitor atâta timp cât mai ai incertitudini, cât mai cauţi, cât mai eşti în stare să spui ceva ce nu s-a mai spus, să descrii ceva ce nu s-a mai văzut, sau măcar să pui vin vechi într-o damigeană nouă. Eşti terminat în momentul în care capeţi convingeri, convingeri cu care acoperi întregul tău univers ontologic, convingeri nestrămutate şi pe care hotărăşti să le transpui invariabil în practică.
Am avut impresia teribilă că Houellebecq a devenit un autor cu convingeri, convingerile unui om de litere înseamnă pur şi simplu scleroză, şi-mi pare rău, căci după Platforma mă aşteptam la încă două-trei romane juisive.

Despre bloage şi alte plurale neregulate

Am făcut mofturi (mă repet) în legătură cu inaugurarea sau nu a unui blog. Am făcut-o în momentul în care am realizat că a întoarce dosul respectivului mijloc personal de comunicare în masă e astăzi ca şi cum ai refuza să porţi pantofi, pentru că, chipurile, poţi să mergi bine mersi şi desculţ. Am hotărât, cu toate reticenţele de rigoare (cafea nu vrei? ar fi putut să-mi spună un prieten exasperat de ezitările mele) să-i dau drumul, să respect formele, şi să-mi rezerv fondul. De ce spun chestiile astea? Pentru că în sfârşit, am ajuns să-mi fac un blog interactiv (scuzaţi tautologia) adică mi-am pus jurnalul pe un sit care permite schimbul de idei cu altă lume. Asta era a doua temere a mea – dacă îi las pe alţii să-mi răspundă – ce-mi vor răspunde? şi, scuzaţi rasismul, de la români mă aştept la ce poate fi mai rău – nu că ar fi mai proşti, şi nici mai răi- Doamne fereşte, lucrurile stau taman dimpotrivă !- ci pentru că în general forumurile româneşti pe care le-am cunoscut lapidar sfârşesc toate prin a se troll-iza iremediabil – adică, începi să vorbeşti despre ceva anume, şi sfârşeşti într-o bălăcăreală generalizată, în care fiecare îl face cu ou şi oţet pe Aproapele de nu se vede, omiţând în cele din urmă de la ce a plecat şi de ce.
Pentru a lămuri lucrurile, această însemnare are două scopuri precise. (1) să testez că blogspot funcţionează pe-bune; (2) să pun ceva la blog şi să am conştiinţa împăcată.
Continuaţiunea, pe mai încolo. Sau – cum spunea un cunoscut de-al meu prelat, pe webmessenger, cu câteva minute în urmă – « Habemus papa – avem patriarh ». Ãăă… Să ne trăiască – ce-aţi vrea, creştineşte, să spun ? Şi să-şi facă treaba, nu ? Spor la lucru, domnule părinte. Şi să puneţi o vorbă bună, Mai Sus, pentru ca mai jos să steie lucrurile mai puţin prost…