George Mureşan

Tastaturi şi limbi

2010-07-22T22:49:00.000-07:00

Urăsc tastatura franţuzească azerty. Cred că puţine născociri omeneşti au fost atât de stupide.

E drept că majoritatea tastaturilor noastre sunt idioate, căci scopul lor nu e facilitarea tastării, ci invers (citez din wikipedia franceză; sublinierile îmi aparţin)

"La disposition des touches sur le clavier a été décidée en fonction de la fréquence de frappe, non dans le but d'augmenter la vitesse de frappe mais en fonction des touches les plus utilisées, afin qu'elles ne se coincent pas en les tapant trop vite, ce qui serait le cas si elles étaient laissées adjacentes."

http://fr.wikipedia.org/wiki/Machine_à_écrire

Este ceea ce putem numi o dispoziţie anti-ergonomică. Din conservatism, probabil, dispunerea tastelor maşinilor de scris au moştenit-o calculatoarele. Unde problema reală a blocării tastelor nu se mai pune. E ca şi cum am folosi furculiţe boante, pentru că în momentul inventării lor oamenii se înţepau cu ele.

Dar nu despre prostia tastaturii doream să vorbesc, ci despre mega-prostia tastaturii franceze AZERTY.

Punctul se obţine cu shift, punct-virgulă fără. Care e mai frecvent?
Cifrele se obţin cu majusculă.
Accentele pe majuscule nu se pot obţine direct de la tastatură. Trebuie să faci un macro în word ca să le obţii, sau să le copiezi din charmap. Ca să poţi pune accente pe majuscule, îţi trebuie – de pildă -… tastatura spaniolă sau catalană, unde ele pot fi compuse extrem de simplu.

Ce ar mai fi de adăugat? Că e o cauză pentru care ar merita luptat, având în vedere că ne petrecem viaţa în faţa calculatorului, şi dacă am tasta de două ori mai repede, am câştiga un număr considerabil de ore pe lună / zile pe an.

Aşadar : jos cu tastatura tradiţională, şi mai ales azerty!

Nu ştiu care mai e situaţia în România, însă când plecasem eu, acum 10 ani, majoritatea tastaturilor nu erau româneşti, ci qwerty/americane/internaţionale. Ceea ce face că o bună parte, dacă nu majoritatea siturilor româneşti/mesajelor de pe forumuri/blogurilor/etc. sunt scrise fără accente.

Când nu sunt pe calculatorul meu sau nu sunt în word, eu optez pentru varianta apocrifă de a scrie ş ca sh, ţ ca tz, ă ca ã. Unei prietene care găsea asta puţin elegant şi simandicos, i-am explicat că, în word, cu câteva simple Replace all poţi transforma un asemenea text în română literară corectă – în timp ce unul fără diacritice, nu. Dacă într-o zi doreşti să publici un text de-al tău scris pentru internet, e mai bine să fie publicabil.

Iată de ce susţin ideea aromânilor de a folosi pentru alfabetul lor semnele sh, tz şi ã: când e vorba despre o limbă care se află serios în pragul dispariţiei, aspectul pragmatic le devansează pe toate celelalte.

Majoritatea românilor tastează fără diacritice din comoditate, dacă vrem s-o numim aşa, sau din Sfânta Mare Lene – dacă nu vrem.

Aşa cum majoritatea francezilor tastează fără diacritice pe majuscule (deşi e incorect).

Oricum : la ce bun cruciadele pentru cauzele pierdute ale scrierii corecte şi tastaturilor ergonomice? Limba de mâine a tuturora, cum spunea cineva, va fi engleza prost vorbită.

La ce bun? Păi, de amocul artei: la ce bun să trăieşti numai pentru bătăliile câştigate dinainte?

Capitali şi capitale

2009-07-20T14:53:00.000-07:00

Recent, am dat peste o admirabilă sinteză a identităţii bucureştene în această pagină http://www.couchsurfing.org/people/krautme/

Am învăţat la şcoală aberanta sintagmă potrivit căreia Bucureştiul ar fi (fost) "le petit Paris". Cine cunoaşte măcar vag Parisul, fie şi dintr-o vizită de 24 de ore, ştie (dacă nu e de totală rea credinţă) că o asemenea comparaţie e la fel de absurdă ca şi cum ai spune că e "Atena Carpaţilor" sau "Koala Lumpurul câmpiei române". În "Remember", Anatol Bakonski se arăta iritat de etichetarea Copenhagăi drept " Veneţie a Nordului", " printr-un joc de oglinzi gratuit şi steril". Comparaţii între oraşe se pot face, însă să spui că Bucureştiul e micul Paris pentru că are, în centru, câteva zeci de clădiri neoclasice, şi că la şosea sunt plantaţi arţari, e ca şi cum ai spune că seamănă cu Los Angeles-ul pentru că are clădiri cu uşi şi ferestre.

La Budapesta, da, acolo am simţit o adiere de Paris – deşi parizienii şi budapestanii sadea m-au asigurat că boarea aia există doar în nările mele şi capul meu. Dacă românii (verzi) ar fi avut o capitală ca Budapesta, cred că s-ar fi bătut cu pumnii în piept că deţin propia copie-indigou a Parisului, Londrei, Romei etc. până ar fi făcut vânătăi.

Comparaţia făcută în linkul recomandat mai sus cu Berlinul mi se pare mai adecvată : un oraş desfigurat, neterminat, cu mult beton, cu un decor cacofonic, cu o viaţă culturală bogată însă accesibilă numai iniţiaţilor. Comparaţia însă e şi ea limitată, şi e suficient să fii bucureştean şi să fi trăit praful, noroiul, cerşetorii, angoasa ambuteiajelor de toate zilele ca să înţelegi de ce.

(fotografie de pe blogul unei catalane nedumerite)

Oamenii au nevoie de comparaţii faţă de repere cunoscute pentru a se regăsi. De preferinţă, ei caută referinţe pozitive, care să îi valorizeze sau să valorizeze locurile, personajele, momentele istorice pe care vor să le pună în lumină. Totuşi, valoarea unui lucru constă în aportul lui singular, şi nu în tentativele de imitare. Majoritatea comorilor României sunt unice şi inimitabile – şi ele corespund de altfel obiectivelor intrate în patrimoniul Unesco – Delta Dunării, centrul Sighişoarei, mănăstirile din Bucovina, cetăţile ţărăneşti din Transilvania, bisericile de lemn din Maramureş.

Cât despre Bucureşti, un oraş reconstruindu-se etern pe aceleaşi temelii ziua clădite, noaptea surpate ca o mănăstire a Argeşului a devenirii naţionale în eternă căutare şi care încă nu şi-a aflat rostul, va curge multă apă pe Dâmboviţă până ce acest oraş să poată fi rezumat într-o idee simplă. Prin aceasta, el corespunde fiinţei naţionale nedesăvârşite şi pierdute între mituri fondatoare, un trecut mistificat şi un viitor bazat pe miracole şi vagi calcule probabilistice (ca masa lui Urmuz). Un oraş care încă nu s-a născut, un vis colectiv prenatal şi incoerent, cu considerabile riscuri de avortare, pentru care poţi simţi o afectivitate epidermică şi iraţională, sau nu.

Eu nu.

Provocarea zilei - ecumenismul

2009-07-08T15:52:00.000-07:00

Nu sunt ateu – ci credincios. Ţin să spun asta, pentru ca, în cele ce urmează, să nu fiu greşitînţeles. Un concept care mă depăşeşte: ecumenismul. Adică: oameni de religii diferite, care se adună şi se roagă împreună, zicând, ok, nu avem acelaşi mod de a-l reprezenta pe Dumnezeu, însă toţi suntem credincioşi, fraţi etc., hai să ne rugăm cu toţii.

Nu zău.

După secole, milenii în care fiecare religie s-a străduit cu sârg să ne explice că ne împărţim în "credincioşi" versus păgâni/eretici/necredincioşi şi alte specimene. După ce, recent-proaspăt (Războaiele de secesiune din Iugoslavia, anii 1990) indivizi cu aceeaşi moştenire genetică şi mai mult sau mai puţin culturală s-au masacrat la modul cel mai înfiorător, numai pentru că se închinau de la dreapta la stânga, sau de la stânga la dreapta? După ce ortodocşii au ars pe rug bogomili, catolicii au ars pe rug catari, evreii au ars pe rug beduini ce nu voiau să se convertească la iudaism, catolicii (tot ei) au făcut Noaptea Sfântului Bartolomeu, protestanţii au repetat figura în sens contrar la Sens sau la Antwerpen (de pildă), puritanii au perforat limbile antinomiştilor cu ace înroşite în foc – ca să nu mai zicem ce şi-au făcut unii altora creştinii şi arabii, şi reciproc?

După toate astea, şi după ce nici o scuză nu a venit din nici o parte, îmi vorbeşti de ECUMENISM? De când ţi-e fratele imam frate, după ce vreme de 1000 de ani mi-ai spus că e păgân şi că să-l căsăpesc? De unde mi-e fratele catolic frate, după ce, cu 10 ani în urmă, un călugăr atonit îi spunea unui prieten care voia să se căsătorească cu o greco-catolică, "fiule, e ca şi cum ai da lumina pe intuneric"? De unde, pe nepusă-masă, suntem toţi fii ai lui Dumnezeu? După ce fiecare din profeţii noştri ne zice că el e ultimul, că dacă au mai fost şi alţii, nu se pune, leapşea, sunt escroci, swindlers? Că felul în care ducem pâinea la gură ne va salva de damnaţiunea finală, spre deosebire de ceilalţi, care oricâte fapte bune ar face, nu se vor salva? Că ţa Floarea, baba cu basma care îşi face cruci peste cruci în fiecare duminică, cruci mărunte în poală de fiecare dată când trece cu autobuzul pe lângă biserică, ca şi cum ar cânta la o balalaică minusculă, va fi salvată în Ziua de Apoi, şi va cânta Te Deum-uri cât o va ţine eternitatea, în vreme ce domnul Nakamura, care e shintoist (închinător la idoli) şi care nu se roagă la nimic (mai puţin la spiritele aleii din grădină, în tokonoma (altarul) familiei, chiar dacă îşi va dedica viaţa ajutoarelor pentru copiii din lumea a treia, va muri ca un câine şi sufletu-i sau va dispărea ca o boare, sau va suferi în infern, că de, e idolatru?

Apoi vin avocaţii lui Dumnezeu, c-o fi, c-o păţi, nu domne, că oamenii buni sunt răsplătiţi de Dumnezeu, că sunt creştini care se ignoră, etc. Şi mie îmi vine să-i iau de gulerul sutanei şi să le zic, când ardeau oamenii pe ruguri, where that fuck have you been? Când vi se spunea că fratele de-a lăturea e mai rău ca satana numai că se închină de la dreapta la stânga sau de la stânga la dreapta, şi că a-i ucide pruncii nu e un păcat, şi că te iartă Domnul dacă-i stârpeşti în ou pe eretici – where the fuck have you been? Acum te scuzi, stai c-o fi c-o păţi, e secolul 20, eşti ecumenic? Eşti ecumenic, că n-ai încotro, că lumea se secularizează, îţi fuge pământul de sub picioare, mai bine cu credincioso-ecumenicul Ibrahim, decât cu agnosticul Popescu? Haida de.

Uite, ia invită-i la club şi pe atei. Că şi ei sunt dogmatici, a nu crede în Dumnezeu e un fel de a crede, nu-i aşa? Este a crede în nefiinţă, care tot o religie este – cel puţin, în ceea ce priveşte intransigenţa, intoleranţa, siguranţa trufaşă în propriile adevăruri absolute.

Cine mai rămâne neinvitat la bal? Toţi aceia care cred – dar se îndoiesc. Care Ezită. Care cred că nu au neapărat nevoie de intermediari (şi asta deranjează). Care se declară profund credincioşi/atei, dar care refuză hegemonia şi tezele clericatului religios ori ateu. Asta deranjează FOARTE mult.

Căci, la urma urmelor – CE ESTE O RELIGIE, CE ESTE O DOGMÃ, altceva mai mult decât un sistem menit să-l rătăcească pe om, să-l năucească, să-l îndepărteze de Dumnezeu şi să-l supună unei ordini temporale, umane şi birocratice?

Credinţa e o candelă, pe care o ţii în palmă. Iar ecumenismul nu e decât o conspiraţie de stingători de lumânări, de sfărâmători de conştiinţe, care nu aşteaptă decât o ocazie pentru a te strivi (face parte din Canon), de a te desfiinţa, al nostru eşti, naşule, mânca-ţi-aş, pentru a-ţi instala o mantră repetitivă la locul unde ar fi trebuit să ai un creier.

Shi tu, ca BUN credincios, o să-ţi ascuzi capul în palme –ELLI, ELLI, LAMMA SABACHTANI?

We're all living in Amerika, Amerika ist wunderbar

2009-07-02T14:47:00.000-07:00

Alţi artişti care nu-mi plac, şi pe care vi-i recomand: Rammstein, Amerika. Cineva îi calificase la un moment dat de "Laibach light" (mi se pare – chiar solistul de la Laibach). Tot ce se poate, însă clipul ăsta cu America mă dă pe spate – rareori am văzut ceva mai americanofob.

Gusturile mele dubioase

2009-07-02T04:55:00.000-07:00

În adolescenţă, în general, majoritatea indivizilor aderă la o gaşcă de cartier sau o societate secretă. Nu constitui o excepţie – a mea se chema "Clubul Leland" (cu trimitere la Twin Peaks, serial cult al acelor ani, şi care ne-a marcat existenţele), şi era compus din ascultătorii şi fanii genialului om de radio, DJ şi mentor fără voie Nicolae Cocârlea. De la el am învăţat cam tot ce ştiu despre muzica alternativă, şi în perioada aceea (primul cincinal – hei, rup – al anilor 90 – mi s-au cristalizat viziunea, preferinţele şi gusturile muzicale, şi o anumită concepţie culturală, literară, societală şi – nu în ultimul rând – politică.

Toate astea s-ar putea situa sub semnul alternativei la alternativă, a undergroundului undergroundului (subsol nivelul doi) al valorilor care nu se pot găsi decât acolo unde nu te aştepţi. Am I too boring?

Toată această lungă introducere personală (urăsc confesiunile publice) ca să zic că, uneori, ni se întâmplă la toţi alternativii, avangardiştii, să avem slăbiciuni pentru anumite personaje sau evenimente din sfera popularului, trivialului, kitschului. Nu, nu mă scuz – ci mă explic. Unele pot fi reminiscenţe justificate de trăiri personale – eu, care mă revendic, ca gusturi muzicale, de la Sex Pistols şi de la Ada Milea în sus – dacă se poate un mai-sus decât aceştia – la vârsta de cinci ani, eram fan Margareta Pâslaru (Veronica!!) şi chiar am pus mâna pe telefon să sun la radio, la curierul melodiilor, şi să protestez că hitul meu preferat "Vitejii, un doi trei" – nu e difuzat destul de des – alegându-mă cu apostrofarea tovarăşului de la celălalt capăt al firului.

Deci, subiectul postului? Uite, îmi place Eminem! Mai precis, nu *tot* Eminem, ci clipul "We made you". Individul e absolut execrabil, obscen cât cuprinde, ranchiunos, başca se laudă tot timpul cu dimensiunile sexului său, de proporţii negroide. Dar… are talent, şi crezând în capacităţile mele paranormale de analiză ultra-materială (am o metodă personală de degustare a vinurilor –mă uit la etichetă, şi zic dacă îmi place sau nu; fiabilitate: 88,923%) – la început, am zis, nu-mi place, ceea ce face e dezgustător, nu am văzut, dar nu e nevoie să văd ca să ştiu că nu-mi place - adică, aceeaşi atitudine repropabilă pe care o reproşez celor care se iau Satanic Verses, de Rushdie, fără să le fi citit (de şapte ori şi în patru limbi, ca mine). Sper că aţi înţeles că e vorba de auto-ironie? E ok?

Da, îmi place clipul lui Eminem, de aia mă tot scuz – cel puţin, parodierea colistierei lui McCain (mai ştiţi încă cine e ăla? rivalul lui Obama la Casa albă, cel care voia să provoace un nou război mondial…) mi se pare absolut delicioasă (şi de prost-gust, de acord) cu tăietorul de lemne viril, eschimosul şi ursul polar. Aluziile Star Trek mi se par vintage-nostalgice, iar parodierea câtorva staruri feminine ale momentului, absolut inocentă (elogierea lor continuă fiind o formă de obscenitate cu mult mai deranjantă, după părerea mea).

Deci, sunt fan declarat Eminem, eu care urăsc rapul din răsputeri, inclusiv Bug Mafia şi Paraziţii (din considerente strict epidermice).

Clipul cu pricina: We made you

Despre vicii în spaţiul public

2009-07-01T18:08:00.000-07:00

Anul acesta, a fost interzis în Franţa fumatul în locurile publice. Adică, să fim mai precişi – în baruri. Nefiind, sau nemaifiind fumător de multă vreme-ncoace, hotărârea nu ar fi trebuit să mă afecteze – exceptând faptul că am rămas amator ocazional de narghilea, şi că saloanele de narghilea din Franţa, o lume pe deopotrivă puţin cunoscută şi de excepţie, rămăseseră un loc comun al unei clientele pestriţe, liniştite, universaliste şi "peace and love".. Personal, mă simt frustrat. Din an în Paşte, mă vedeam cu cumnatul meu la Metz (Lorraine) şi uneori, după miezul nopţii, ne duceam în salonul de narghilea al unui israelian anti-sionist (all you need is love) unde trebuia să te descalţi, fumam o şişa şi beam o bere belgiană, la măsuţe joase, între studenţi şi alţi hipioţi. Acum, uite că nu se mai poate – căci, cum scrie pe pachetele de ţigări, "fumatul dăunează sănătăţii, în conformitate cu decretul [cutare]." Au încercat unii să conturneze legea – să facă baruri unde, în schimbul unui euro simbolic, ţi se face un card de membru de club privat, şi atunci barul se cheamă Clubul Fumătorilor Cartierului – şi e un club privat, deci între adulţi vaccinaţi, merge (în Spania, aşa au făcut). O curte de justiţie franceză, cică nu – "un club privé est un espace publique" (splendid, nu???).

Ca remarcă răutăcioasă, în Franţa există cluburi private (espaces publiques) unde se practică sexul în grup, eventual sado-mazochismul, care poate merge până la zmulgerea unghiilor în direct şi fără menajamente (de plăcere). Între adulţi vaccinaţi, e ok. Fumatul, nu.

A fost chiar un bar care a încercat să creeze o asociaţie non-lucrativă, la etajul stabilimentului, unde se putea fuma (căci nu mai era un spaţiu comercial). Judecătorii au zis, ok, cu condiţia ca barmanii să nu urce cu tava acolo – căci l-ar transforma în spaţiu comercial.

Acum – mai nou, se pare că se va interzice consumarea băuturilor alcoolice în spaţiul public – adică, de data asta, pe stradă. Barurile nu vor putea servi băuturi alcoolice pe terasă! Ca să nu fie şocaţi minorii de vederea unei halbe de bere. Însă aceleaşi baruri nu vor putea permite fumatul înăuntru! Îmi închipui cum cafenelele din cartierul latin vor ajunge să instaleze nişte mese călare între în-afară şi înăuntru, ca oamenii să poată bea paharul cu alcohol în interior, şi să tragă fumul de ţigară în stratosferă (câţi centimetri de abatere pot fi toleraţi pentru a nu primi amendă)?

Constatând toate astea, simt o mare, apolitică şi, îndrăznesc sa spun, umană nedumerire.

De ce da, de ce nu

2009-07-01T17:36:00.000-07:00

Am avut infinite ezitãri înainte de a deschide un blog; un sit personal de doamne-ajutã încã nu am (doar jmuresan.free.fr care e mai degrabă un curriculum), în pofida faptului cã mi-am câştigat viaţa ani de zile fãcând situri pentru alţii. Am considerabile reticenţe faţă de specia "intelectualul român", atât de profunde încât rămân fără voce, speechless, de fiecare dată când dau peste specimene din categoria respectivă. Am o profundă consideraţie pentru adevăraţii "homo universalis" români pe care îi cunosc, chit că e vorba de profesorul universitar sau vânzătorul de cartofi din piaţă. Suficiente ca să nu mă consider nici românofob, nici mizantrop. De "colegi de generaţie" şi prieteni mă desparte un principiu fundamental – în vreme ce ei consideră un titlu de glorie, recte un sinequanon să vorbeşti numai şi numai despre tine, ţinând să precizeze şi să urle cât îi ţin băierile că eroii lor sunt ei, că ei sunt ei înşişi, şi că nu fac decât să vorbească despre sine me myself and I, eu sunt tentat să fac elogiul imposturii ca exerciţiu de modestie, minciunii drept creatoare de lumi virtuale, impreciziei ca stimulent al imaginaţiei… Totul mă desparte de oameni de care, totuşi, o mulţime de lucruri mă apropie. Iată de unde jena, ezitarea de a mă lansa în blogosferă. Frica de a fi greşit înţeles, atunci când scopul comunicării mele cu lumea este acela de a fi bine înţeles – adică, la nivel transcutanat, subliminal, singurul care ne este permis – aşa cum este bine. Pă'rerea mea.

... şi s-auzim de bine

2009-04-17T13:56:00.000-07:00

Reiau blogul.

Acum vreo cinci ani, în vreme ce cutreieram barurile din Verdun cu un prieten bun din partea locului, acesta mi-a scos: "…ştirile? Nu mă mai uit la ele de mult. Ce să văd? Că orice-aş crede, orice-aş face, sforile le trag alţii, şi se-ntâmplă nu cum vrem NOI, ci cum vor EI? Aşa că nu mă mai uit la tele, nu mai citesc niuzurile nici măcar pe net, îmi zic că am o familie şi nişte prieteni şi că suntem sănătoşi şi că ăsta e lucrul cel mai extraordinar care mi se poate întâmpla."

Pe moment, nu am vrut să recunosc că are dreptate. C-o fi, c-o păţi, că Europa, că nu e dracul chiar atât de monocrom, că ceva bine tot o să se-aleagă. În fine, acum că mi-a mai trecut din imaturitate, constat că în 2009, TOT ceea ce ne oferă mass media este negru, fumuriu, cenuşiu. Nu găsesc NICI MACAR O ştire, locală sau internaţională, care să mă bucure. Vakulovski expulzat.

În Moldova: mineriada fără mineri.

În Catalonia: trash and no star. Nu am nici un chef să intru în detalii.

În Galicia şi Tara Bascilor (pe care tot o ridicam în slăvi:) au pierdut naţionaliştii alegerile, au ieşit socialiştii, care se vor strădui să demonteze tot ce au făcut precedenţii.

Francezii nu sunt nici atât de anti-turci, nici atât de anti-sarkozişti pe cât ar trebui.
Criza capitalismului ne bagă în groapă, încet şi sigur, killing me softly, pe toţi şi cu Vasilină.

Papa zice că prezervativul nu opreşte sida – dimpotrivă! (şi vaccinul antipoliomielitic răspândeşte poliomielita – nu-i aşa?).

Viaţa politico-economico-socialo românească se rezumă la şase vorbe, de un număr de ani încoace: Amanta Lui Băsescu Are Tâţe Mari. Chiar şi eu, care neînţelegând mare lucru despre poporul român, în mijlocul căruia am trăit 25 de ani, am hotărât să plec, măcar lucrul ăsta l-am intuit, şi nu intenţionez să mă retractez: realitatea românească, comprimată, arhivată, zipuită, raruită, se rezumă la ASTA.

Restul: e o mare tristeţe, pe care pe deasupra vorbele nu o cuprind. Experimental jet set, trash and no star.

P.S. Aaa, nu. Nu-s numai veşti proaste. Cică-ar fi câştigat alegerile Obama.

(mă) întrebam şi eu

2008-01-31T21:31:00.000-08:00

"The only interesting answer is one that destroys the question." Susan Sontag. Poate că da, poate că nu. În orice caz, mi se pare inutil să pui cuiva întrebări al căror răspuns poate fi anticipat. E o formă de sociabilizare, un fel de smalltalk imbecil dar care te ajută să spargi gheaţa, sau paradoxal – să păstrezi distanţele. "Ce cald e azi." În franceză: "Ca va?" răspuns: "Ca va?". Adică, "How do you do", al cărui traducere este, o ştim, "Salutare" şi nu "Ce mai faci?". Aşadar, stimaţi privitori: "Ca va?" ăă vreau să spun, ce mai faceţi.
După două luni fără internet, m-am trezit cu o foame de comunicare teribilă, un chef de a căuta oameni cu lanterna ziua-n amiaza mare în piaţă. Aş fi dorit să mărturisesc că pentru unul ca mine, creatură hibridă, cu rădăcinile şi oftaturile în România, corpul în Franţa şi sufletul în Catalunya, două luni fără internet înseamnă ţicneală curată. Mă pregătisem să povestesc câte lucruri se fac pe internet şi cum descoperi că fără conexiune eşti împuţinat în libertate de acţiune ca după o fractură care te ţintuieşte la pat cu piciorul în ghips. Dar lucrurile astea sunt atât de evidente, încât pe măsură ce tastez, îmi dau seama că e absurd să scriu despre ele, abuzând de timpul celor care mă citesc.
Aşa că, decât să înşir banalităţi banale, mai bine să întreb întrebări întrebătoare, pe care le pun tocmai pentru că răspunsul nu mi se pare evident:
1. Dacă ai afla că scriitorul tău preferat, al cărui geniu te-a învăţat totul despre literatură, a fost în viaţa de toate zilele un sinistru pedofil şi serial killer - va rămâne el, pe mai departe, scriitorul tău preferat? (amintesc, opera lui, (deloc sinistră, să zicem) e de un geniu literar incontestabil, şi nu propovăduieşte valori anti-morale. Dar omul în sine a fost un monstru (dacă argumentele monstruozităţii propuse de mine nu vă convin, alegeţi altele – ştiu eu, a susţinut echipa de fotbal pe care o urâţi din răsputeri…)
2. Ai un câine, şi ţii mult la el. Într-o zi, cineva sună la uşă. Nişte domni în costum şi cravată se prezintă. Sunt membri ai unei organizaţii secrete, şi îţi fac dovada puterii lor: pe o micro-cameră de luat vederi, un satelit spion îţi înfăţişează o scenă în direct a lui George Bush, care joacă golf cu Ben Laden. Te ciupeşti, să vezi dacă visezi – nu e vis. Domnii în costum îţi explică motivul vizitei: fetiţa unui mare demnitar, un copil nevinovat, e bolnavă. Şi experţii Organizaţiei au descoperit că, în mod miraculos, câinele tău conţine o genă care îi poate salva viaţa fetei. Dar pentru acesta, câinele tău va fi sacrificat. Însă Organizaţia acţionează în spiritul respectului liberului arbitru al fiecăruia, oricare ar fi miza. Trebuie să alegi: îţi vei trimite câinele la moarte pentru a salva viaţa unui copil necunoscut?
3. Aceeaşi întrebare, cu variaţiuni: dar dacă şansele de-a salva copilul sunt de 80%? Dar de 20%? Dar dacă n-ar trebui să fie sacrificată viaţa câinelui, ci să ţi se taie un deget? Dar dacă în schimbul tăierii degetului s-ar ajunge, în sfârşit, la pacea mondială (Organizaţia ţi-o demonstrează cu probe irefutabile, sprijinite de grafice şi liste lungi şi formule şi ecuaţii, şi ca să-ţi risipească orice dubiu, îţi spune că idolul tău din tinereţe era cântăreaţa sexuală Samantha Fox, a cărei fotografie o ascunsesei sub pat la 13 ani, în ziua în care înflorise zarzărul). Dar dacă pentru a se ajunge la pacea mondială e nevoie să ţi se taie un braţ, cu şanse de ajungere la pacea mondială de 55%? A se construi graficul indeciziei unui eşantion reprezentativ de cetăţeni în funcţie de probabilitatea obţinerii păcii şi mărimea părţii din propriul corp care trebuie amputată în acest scop.
4. Un străin care îţi oferă dovezi irefutabile că e Trimisul lui Dumnezeu sau cel puţin un extraterestru foarte foarte deştept şi evoluat îţi pune în mână o ruletă rusească: seamnănă cu un revolver din filmele cu cauboi, cu butoiaş. Îţi explică (oferindu-ţi miracolele necesare ca să-l crezi – face să înflorească trandafirii în miez de iarnă, permite intrarea Albaniei în Uniunea europeană etc.) că în acel revolver sunt două gloanţe virtuale. Eşti liber să-ţi tragi unul din ele în cap, sau să refuzi jocul. Primul glonţ virtual îţi dă nemurirea, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Al doilea te omoară – moarte cu totul, moarte atee, după care din tine nu mai rămâne nimic, sufletul tău e şters din analele universului. Dacă refuzi, nu le vei avea nici pe una, nici pe alta. Ce faci? Dar dacă erau două gloanţe nemuritoare şi unul atotmuritor? Et caetera.
5. Eşti burlac. Întâlneşti o fată, o recunoşti în ea pe femeia vieţii tale. Vă îndrăgostiţi, vă
căsătoriţi. Dar înaintând către altar, întâlneşti privirea unei necunoscute, şi realizezezi că de fapt, ACEEA e femeia hărăzită ţie, că ai putea-o iubi de o mie de ori mai mult, privirea ei te sfredeleşte, dogoritoare, îţi dă ameţeli, te cheamă. Preotul repetă întrebarea. Lângă tine, fosta iubită zâmbeşte fericit şi te priveşte cu încredere, convinsă că n-ai răspuns imediat din cauza emoţiei. Ce faci? A se schimba sexul personajelor din scenariu şi restul artificiilor după bunul plac.

preambulul unei reveniri anunţate

2008-01-30T21:31:00.000-08:00

Toate la timpul lor.
O reclamă pentru Calvin Klein din 1982 o înfăţişa pe Brook Shields mulată-n blugii ei: "Nimic nu încape între mine şi Calvin Klein." Cu câţiva ani înainte, o reclamă pentru blugii Jesus semnată de Oliviero Toscani, care avea să devină director artistic la Beneton, inventatorul conceptului de "united colors", făcuse scandal în Italia. Pe fundul fetei era scris: "He who loves me follows me" (Cine mă iubeşte mă urmează). Începând cu anii 80, blugii au recăpătat statutul lor iniţial de pantaloni. (Emmanuel de Waresquiel, Le siècle rebèle – dicţionarul contestaţiei în secolul XX).

Ce-i cu citatul ăsta nărod? N-o să mă credeţi, dar habar n-am. Vinovat e el. Însă cum îmi plac jocurile de noroc, în spirit dadaist (nu zic suprarealist, că nu-mi place să vorbesc urât) am relevat leapşa. Cred că jocuri din astea ar trebui să aibă loc mai des. Mai mult ludism / nudism, şi mai puţină premeditare, că prea multă minte face rău la stomac.
În altă ordine de idei, sunt conştient că n-am mai postat de muuuult şi că am promis să nu mă scuz niciodată pe acest blog în legătură cu frecvenţa mesajelor mele… dar mă tratez. O să-l fac, probabil, într-un viitor apropiat. Ce anume? Păi, comming bacu'.
Până una alta, profit că e doar 31 ianuarie ca să urez la toată lumea care a dat cu felicitări în mine La Mulţi Ani şi Crăciun Fericit (aici, în Franţa, se cuvine să zici La Mulţi Ani până pe 31 ianuarie. Ceea ce mă aranjează. Tot aici, luna ianuarie poate fi consemnată în registrele contabile ca "31 decembrie". Ca şi cum perioada respectivă ar trebui să permită digerarea Crăpelniţei de Sărbători şi ieşirea din mahmureală.) Aşa şi cu mine. Aşa şi cu mine, ce? Revin mâine. Mâine, când, de altfel, pe ABC o să fie prime time-ul din sezonul 4 din LOST. Îl aştept ca pe americani.

2007-10-18T13:37:00.000-07:00

Datorită unui eveniment casnic nedorit (fiică-mea a vărsat un pahar cu apă pe tastatura portabilului, care şi-a dat duhul) a trebuit să-mi iau altul. Calculator. Este al patrulea în cinci ani. Trecând peste detaliul hidrofob, mi se pare aberant să trebuiască să-mi înlocuiesc calculatorul din te miri ce. Căutând pe internet, am găsit un interviu mai vechi al unui responsabil de la Microsoft, care estima că e normal ca oamenii să-şi schimbe calculatorul o dată la doi ani. Adică taman cazul meu. Mie nu mi se pare normal : din punct de vedere logistic, o sculă care să-mi permită să surfez pe internet la o viteză rezonabilă (cât să pot urmări un post tele în direct) să downloadez materiale ilicite în timp util, să editez text, tabele, imagini, video şi audio e suficientă. Peste zece ani, îmi va fi la fel de suficientă. Cerinţele mele informatice nu vor evolua. Sunt anumite nevoi umane care ajung la un grad de saturaţie, şi după ce au atins un anumit nivel de perfecţiune, nu mai ai ce să revoluţionezi la ele. Să luăm, de pildă, femeia : după varianta biblică, Dumnezeu a croit-o din coasta lui Adam, şi gata. Ea corespunde în mare nevoilor libidoului masculin ; că e mare sau mică, cu cizme sau fără, grasă sau slabă, guralivă sau tăcută, rămâne acelaşi produs finit, cu anumite caracteristici opţionale (sau nedorite). Să luăm, de pildă, un ceainic : obiectul respectiv are menirea să facă ceai : că-i pui clopoţei sau nu, că stă pe pernă de aer sau că ştie sau nu să cânte, uzul lui e acelaşi, într-o mie de ani n-o să poată evolua de o mie de ori, oricât s-ar screme managerii, designerii, şi alţi ingineri de produse finite a căror misiune e să ne facă să cumpărăm cât mai multe porcării de care nu avem nevoie.
Să ne întoarcem la calculator : am avut neplăcuta surpriză să constat că în comerţul informatic, cel puţin în Franţa, e deja imposibil să mai găseşti un calculator echipat cu bătrânul (bătrânul !) Windows XP. De-abia mă obişnuisem cu el, cu butoanele lui mari şi greţoase, ca nişte bomboane mentolate. Acum peste tot te-mpiedici de Vista – o versiune mai sigură, mai mişto, mai tridimesională, mai… nouă. Concluziile mele ? Un sistem, într-adevăr, foarte tridimesional (în varianta aia mai scumpă, nu cea de pe calculatoarele oamenilor de rând) , mai lacom în memorie, mai lent, revoluţionar în sensul în care, în multe cazuri, nu mai găseşti nimic şi nu mai înţelegi nimic (şi n-am timp să-nţeleg ; viaţa mea e destul de plină ca să nu mă amuz căutând un buton pe care Microsoft a hotărât să-l mute pe nepusă-masă cu totul şi cu totul în altă parte ; întorcându-ne la studiul de caz, cu riscul de a te şoca, dragă cititorule/cititoareo politically correct/ă, e ca şi cum o dată la doi ani sexul iubitei/buza ceainicului s-ar afla în altă parte, şi s-ar activa cu altă comandă…) . Un sistem secure până la paranoia – îmi petrec timpul răspunzând « oui » la întrebarea « chiar vrei să activezi programul cutare ? n-ar fi bine s-o faci, ia mai gândeşte-te… », paranoia împinsă până la cazul amuzant în care anumite procese Windows sunt pârâte de altele, cum că, chipurile, ar fi intruziuni suspecte… Curat MacCartism.
După mine, Windows 2000/XP cu Office 97 şi Internet Explorer 7 (sau Opera 8) sunt/erau suficiente pentru a servi omenirea până la ajungerea primei echipe de coloni pe Sirius – dacă până atunci nu crăpăm cu toţii, a doua alternativă fiind din păcate mai probabilă. La ce bun să născoceşti revoluţii acolo unde n-au ce căuta, să reinventezi chibritul la fiecare doi ani ca să-ţi păstrezi cât mai mulţi muşterii ? Cearceafurile de pat nu se revoluţionează o dată la doi ani. Nici chibriturile, şi în cele din urmă nici televizoarele – le-ai făcut plate, gata, misiunea lor a fost îndeplinită – pe urmă, cum să le mai faci – ovale, transparente, microundice, aromatice… ?
Şi nici calculatoarele. Numai că, uite, mondializarea e o revoluţie permanentă, a cărui mobil e reinventarea eternă a chibritului, consumismul fiind motorul, şi scopul chestiei în sine contând prea puţin, mult prea puţin. Şi dacă voi continua cu remarcile-astea, o să mă ia toţi de comunist, chit c-am atârnat preventiv în post-ul precedent poza lui Che Guevara cu coarne. No future. No future, mes amis. Şi toate astea de la un pahar cu apă.

Je t'aime, moi non plus, Comandante...

2007-10-14T14:14:00.000-07:00

Anul ăsta e jubileul Che Guevara sau cam aşa ceva - cinci zeci sau o sută de ani de la naşterea sau moartea, ăă, eroului. Uite, chiar că refuz să mă duc pe Wikipedia să ofer date pertinente şi ştiinţifice. Nici nu văd de ce aş face-o. În definitiv, oamenii care vor să se documenteze o fac şi singuri - do it yourself - şi ceilalţi nici nu vor să audă de puncte de vedere alternative, susceptibile să le clatine scara de valori, zenitudinea conceptuală. Pentru mine, prezenţa idolului în sfera publică a început să fie vizibilă în anii 90, când Nathalie Cardone (o damă bună, fără-ndoială) a produs un remake a unei vechi osanale revoluţionare, cu laitmotivul "Aqui se queda la clara / La Entrañable transparencia / De tu, querida presencia / Comandate Che Guevara...". Tineretul vremurilor acelea a urmat entuziast şi fără scrupule ideologice cântecul de sirenă ce izvora siropos şi combativ totodată din MacDonald's-urile şi discotecile oraşelor. Probabil că dac-ar fi fost un cântec hutu cu tema "hai să-i kilărim pe nenorociţii de tutsi, în numele libertăţii şi al demnităţii neamului"' (vezi recentul genocid rwandez) cu puţin fler managerial şi noroc, ar fi ajuns şi el în billboard. Dar nu. Balada lui Che Guevara vorbeşte de lucruri întâmplate în vremuri îndepărtate, pe când războiul rece era cald şi la ordinea zilei, pe când mai exista proletariat, luptă de clase, speranţa într-o lume mai faină... Numai bună de icoană a altermondializării, figura de Christ a lui Che a ajuns pe tricouri (mai ales pe tricouri - rivalizând cu logo-ul Lacoste) , pe steaguri, în timpul manifestărilor sindicale, pe pixuri, pe chiloţi... De ce oare blajinul Gandhi nu i-a luat el locul, cu gura lui smochinită, de onest vegetarian pe care absenţa de proteine şi îndelungatele greve ale foamei l-au făcut să-şi piardă toţi dinţii la o vârstă fragedă (pentru un om politic)? De ce, oameni buni, doar mutra nu face pe om?
Logo-ul Che Guevara. Despre ce e vorba? Despre un stalinist pur şi dur, care a prezidat asasinarea cu sânge rece a sute, poate mii de civili potenţial inocenţi, suspecţi de-a fi "duşmani ai poporului". Şi atunci? Cu ce e el mai presus de alţi guerrilleros ori terorişti animaţi de tot atât de sfinte idealuri revolutionare? Ernersto Guevara a fost un intelectual (precum chelioso-mongoloidul de Lenin, şi nu ca grosolanul caucazian de Stalin, nici ca bese-n-cizmele mico-burghez de Hitler). Ernesto Guevara a fost, mai presus de toate, charismatic şi FRUMOS - Luceafărul Guerrilei, dacă-mi permiteţi parafraza. Un asemenea branding e destinat reuşitei, în pofida ţigării lui de foi astăzi FOARTE politically incorectă, şi a faptului că, suferind de astm, era mai uman decât s-ar dori, ba s-avem iertare, tocmai asta-l umanizează, nu-? Prometeu rău dezlănţuit, un bolnav frumos care ne guvernează, precum Kennedy, însă de partea celor mulţi, gentili şi asupriţi. Având în vedere statura istorică a personajului, pasiunea lui pentru golf şi alte distracţii capitaliste, ruinarea economiei cubanze în calitate de ministru al economiei şi aventura ratată din Africa ar fi – nu-i aşa – bârfe nedemne de o discuţie istorică serioasă, cu reculul necesar. Bine, aşa să fie.
Neo-comuniştii actuali (mă refer la cei tineri, flămânzi, buni oratori, blajini şi plini de speranţe de aici, pentru care am o deosebită afecţiune, şi nu la burtoşii cu creierele înecate în grăsime şi parkinson din fosta Lume a Doua) zic, da, domne, a omorât Che Guevara, a omorât că n-avea încotro, dar era om bun, ce era să facă, dacă duşmanii poporului erau mulţi şi răi... n-avea de ales. Destul. Am mai auzit discursul ăsta. De unde se vede că drumul de la flower power la mass murder nu e atât de lung cum s-ar crede. Sau, cum spunea un ilustru anonim pe vremuri, "Zică Hegel ce va zice, dar din Marx rămâne Nietzsche". Evoluţionismul dialectic face ca idealismul autoritar să nască monştri, din idealismul-de-clasă rămâne un eugenism clasic, radical, simiano-darwinist. Utopiile societăţilor industriale au devenit producătoare de branding ale omului nou - al bărbatului frumos, fără teamă şi fără prihană. Şi crima e întotdeauna scuzabilă. Marii asasini ai acestei lumi au fost cu toţii animaţi de cele mai bune intenţii. Din păcate pentru ei, nu toţi au fost atât de charismatici ca virilul Che.
Lincuri recomandate :
Che Guevara: Assassin and Bumbler
The Real Che Guevara
The Dark Side of Che

PINOT NOIR – VIN D’ALSACE (2006)

2007-09-24T12:49:00.000-07:00

Vinurile alsaciene sunt în general vinuri albe, seci. Excelente vinuri albe seci. Nu mică mi-a fost surprinderea să găsesc la LIDL (« supermarketul săracilor », aş spune, dacă ar trebui să dau explicaţii unui dâmboviţean snob şi puţin plimbat prin Europa) un PINOT NOIR ROŞU (de fapt, rozé-rubiniu, aş zice eu, dar mă rog, des goûts et des couleurs…) . Pe sticlă zice aşa : « Singurul soi din Alsacia care produce un vin roşu sau rozé cu aromă pronunţată de cireaşă. A se degusta cu carne roşie, … » bla bla bla.
Aşa e, gust de cireaşă. Excelentă surpriză. M-am foit mult până să-l cumpăr, mi-era frică să nu fie acidulat, un vin roşu de calitate în pământ germanic mi se pare suspect ca un uischi bulgăresc. Uite că, uneori, e bine să n-avem prejudecăţi.
Uşor şi diafan (deşi tăricel, 12,5°) are o persistenţă agreabilă în gură. Nu, nu e o struţocămilă trasă de păr : este chiar singurul vin alsacian roşu (mă repet- în scop pedagogic) şi merită toată stima. Bun raport calitate-preţ, pe deasupra : la 3 euro, în România nu găseşti aşa ceva. Na, ca să mă laud – pe aici, preţurile produselor de calitate sunt încă accesibile.

Trăiesc în Franţa, şi asta nu-mi ocupă chiar tot timpul…

Im-posibilitatea unei insule

2007-09-14T00:32:00.000-07:00

M-am forţat să termin ultimul roman al lui Michel Houellebecq. Spun « m-am forţat » pentru că am făcut-o fără prea mult chef, mai mult din scrupule – am citit prea puţin anul ăsta, şi hai să termin şi eu un roman, că aşa e bine – cu atâta entuziasm cu cât aş mânca o porţie de spanac, fără sare – că face bine la sănătate.
Dacă Extesia domeniului luptei, Particule elementare şi (mai ales) Platforma mi-au plăcut – curgătoare, provocatoare, irevenţioase, politic-incorecte – am înţeles de la primele pagini că în Posibilitatea unei insule autorul se repetă. Am avut răbdare până la capăt, însă acest volum nu aduce nimic nou. (Încă un) roman nihilist, mizantrop, dezabuzat, anti-hedonist, anti-islamic, pedofob. Frica de bătrâneţe, moarte, singurătate, căutarea iubirii sunt marcate în permanenţă de convingerea lipsei de speranţă, a lipsei de perspectivă, a inutilităţii oricărui demers etic sau estetic. Conţinul romanului nu m-a deprimat, însă structura lui, laitmotivele (chiar voite – şi tocmai voite, ceea ce e şi mai rău) şi faptul că de la acest destul de mare scriitor mă aşteptam la mai mult m-au dezamăgit şi făcut să regret timpul pierdut.
Pornografia şí cinismul à outrance a personajului principal (inevitabilele şi nenumăratele descrieri de felaţii, de calitatea mesajelor din veceurile publice) sunt de bună seamă menite să şocheze, eventual să constituie un motiv de vânzare (acela atât de ridicul şi profitabil de carte "nereconandată minorilor"). Dacă în Platforma le-am găsit scuzabile şi oleacă mai pline de imaginaţie (fiind în viziunea mea singura meteahnă a cărţii) în Posibilitatea mi s-au părut exasperante, inutile şi singurul sentiment pe care l-am avut, parcurgându-le, a fost unul de extremă lasitudine. Am avut în permanenţă impresia că mă aflu în faţa unui scriitor fumat, terminat, ajuns pe linie moartă. Fireşte, discursul literar este ok, relatările sunt convingătoare. Episodul sectei elohimiţilor (inspirată din cea a Raelienilor) e întocmit temeinic, extrem de plauzibil şi în punctul culminant al relatării chiar antrenant. Rejetul valorilor lumii ocidentale care se îndreaptă ca o maşină în zid e întemeiat, e logic, argumentaţia se leagă. Grosimea nejustificată a cărţii, realizată cu multe lamentări scrâşneli şi felaţii de umplutură ar putea fi trecute cu vederea – nu e primul şi nici ultimul care a făcut chestia asta, o regăsesc chiar la romane din top ten-ul meu. Dar. Dar. Când scrii, ai un viitor atâta timp cât mai ai incertitudini, cât mai cauţi, cât mai eşti în stare să spui ceva ce nu s-a mai spus, să descrii ceva ce nu s-a mai văzut, sau măcar să pui vin vechi într-o damigeană nouă. Eşti terminat în momentul în care capeţi convingeri, convingeri cu care acoperi întregul tău univers ontologic, convingeri nestrămutate şi pe care hotărăşti să le transpui invariabil în practică.
Am avut impresia teribilă că Houellebecq a devenit un autor cu convingeri, convingerile unui om de litere înseamnă pur şi simplu scleroză, şi-mi pare rău, căci după Platforma mă aşteptam la încă două-trei romane juisive.

Despre bloage şi alte plurale neregulate

2007-09-12T13:47:00.000-07:00

Am făcut mofturi (mă repet) în legătură cu inaugurarea sau nu a unui blog. Am făcut-o în momentul în care am realizat că a întoarce dosul respectivului mijloc personal de comunicare în masă e astăzi ca şi cum ai refuza să porţi pantofi, pentru că, chipurile, poţi să mergi bine mersi şi desculţ. Am hotărât, cu toate reticenţele de rigoare (cafea nu vrei? ar fi putut să-mi spună un prieten exasperat de ezitările mele) să-i dau drumul, să respect formele, şi să-mi rezerv fondul. De ce spun chestiile astea? Pentru că în sfârşit, am ajuns să-mi fac un blog interactiv (scuzaţi tautologia) adică mi-am pus jurnalul pe un sit care permite schimbul de idei cu altă lume. Asta era a doua temere a mea – dacă îi las pe alţii să-mi răspundă – ce-mi vor răspunde? şi, scuzaţi rasismul, de la români mă aştept la ce poate fi mai rău – nu că ar fi mai proşti, şi nici mai răi- Doamne fereşte, lucrurile stau taman dimpotrivă !- ci pentru că în general forumurile româneşti pe care le-am cunoscut lapidar sfârşesc toate prin a se troll-iza iremediabil – adică, începi să vorbeşti despre ceva anume, şi sfârşeşti într-o bălăcăreală generalizată, în care fiecare îl face cu ou şi oţet pe Aproapele de nu se vede, omiţând în cele din urmă de la ce a plecat şi de ce.
Pentru a lămuri lucrurile, această însemnare are două scopuri precise. (1) să testez că blogspot funcţionează pe-bune; (2) să pun ceva la blog şi să am conştiinţa împăcată.
Continuaţiunea, pe mai încolo. Sau – cum spunea un cunoscut de-al meu prelat, pe webmessenger, cu câteva minute în urmă – « Habemus papa – avem patriarh ». Ãăă… Să ne trăiască – ce-aţi vrea, creştineşte, să spun ? Şi să-şi facă treaba, nu ? Spor la lucru, domnule părinte. Şi să puneţi o vorbă bună, Mai Sus, pentru ca mai jos să steie lucrurile mai puţin prost…

Happy...?

2007-08-30T22:14:00.000-07:00

Nu de puţine ori, purtat de vervă şi poate intuiţie, am făcut afirmaţii extreme de genul «literatura este arta care încă mai aşteaptă să fie inventată » sau «moartea lui Kurt Cobain marchează sfârşitul istoriei muzicii. » Nu mă deszic de astfel de sentinţe. Mai mult, sunt gata să le adaug altele, fără ezitare. De pildă : John Lydon (alias Johnny Rotten, vocalul de la Sex Pistols) reprezintă alfa şi omega, începutul şi sfârşitul muzicii punk. La el începe tărăşenia, la el se sfârşeşte. Ce ar fi de reţinut despre Lydon – un personaj pestriţ, pe care mass media de toate felurile îl asociază cu un exaltat cu părul portocaliu, un vocalist afon urlând pe scenă obscenităţi despre regina Angliei şi despre Establishment. Pentru mine, John Lydon a reprezentat multă vreme ceea ce a vrut criticul Greil Marcus să-l facă să reprezinte, în monografia Lipstick Traces (acest Pendulul lui Foucault al istoriei subvesiunii de la catari până la Sex Pistols). fotografie reprodusă fără asentimentul artistului
Astăzi, după ce am parcurs oarecum situl celui interesat – şi care veşnic se văicăreşte că oamenii scriu lucruri despre el fără să-l consulte, fără să-l contacteze – ajung la concluzia că (1) dacă Lydon e un avatar al catarilor, templierilor, comunarzilor şi situaţioniştilor e vorba de un rezultat involuntar (mimetism al inconştientului colectiv, versus Jung – aş spune, dac-aş vrea să spun vorbe mari – şi nu vreau) şi că (2) Lydon este ceea ce este – adică, nu un şarlatan de marcă (vezi The Great Rock’n Roll Swindle) ci un artist autentic, un amator (în sensul original şi etimologic al cuvântului), un creator adevărat, unul din cei care a făcut cele mai puţine compromisuri, care a hotărât să rămână fidel sie însuşi, să-şi urmeze intuiţia în carieră atât cât şi pe scenă.

Lydon mai e şi un ambasador autentic al proletariatului, o repetă obsesiv şi pe drept cuvânt, căci mulţi n-o remarcă. Acel proletariat al cărui destin a fost devastat de prima criză a petrolului şi mugurii mondializării. Dacă ar fi vorba să rezumăm ce a reprezentat Sex Pistols pentru istoria muzicii şi implicit a omenirii, mă limitez să-l citez pe Lydon : “We bridged many, many gaps between working class and middle class and made the world a slightly better place”. Lydon e cunoscut pentru faptul că-şi înjură publicul, insultă ziariştii, îşi arată fundul în direct pe ecrane, atitudinea lui e asociată cu violenţa şi agresivitatea. E vorba însă de o agresivitate scenică sau motivată (ascultând în general interpelările la care a reacţionat el în acest fel, am ajuns la concluzia că manifestările lui, de fiecare dată, nu au constituit un moft senzaţionalist, ci ieşiri fireşti, scuzabile sau chiar lăudabile). Ceea ce nu se poate spune despre toţi artiştii sau pseudo-artiştii, nu-i aşa ?

Mai puţin se ştie despre un Lydon sensibil, fiu de emigranţi irlandezi şi, de bună seamă, catolici (şi se ştie ce înseamnă acest lucru în mediul şcolar ultra violent al Angliei). Că la şapte ani, s-a îmbolnăvit de meningită, a fost în comă şase luni, şi-a pierdut aproape toată memoria şi a rămas cu spatele strâmb. Că i-a fost afectată vederea, ceea ce explică ochii lui etern bulbucaţi şi privirea fixă. Că după lansarea piesei « God save the Queen » a fost atacat de mulţime şi aproape linşat (Malcom Mc Laren n-a catadixit niciodată să le pună la dispoziţie gărzi de corp – ceea ce astăzi, pentru orice terchea-berchea care-şi arată degetul mijlociu pe micul ecran ca să-şi tragă un merţan, ar fi de neconceput), că pentru respectiva piesă (de les-majestate light) a fost înjunghiat în picior şi mână, fapt pentru care nu a mai reuşit niciodată să închidă pumnul stâng. Dacă aveţi îndoieli în legătură cu cele afirmate, vizitaţi situl personajului. Ascultaţi, reascultaţi «Nevermind the bollocks », citiţi textele (sunt texte de autor, înrâurite de experienţele personale ale membrilor grupului; Belsen was a gas a fost scris şi compus de John Beverley (Sid Vicious - nume luat după cel al hamsterului lui John Lydon) – şi, da, Sid Vicious cântase pe vremuri cu Siouxsie and the Banshees (la baterie). Si – last but not least – ascultaţi PIL – Public Image Limited, grupul lui Lydon, în care el îşi dezvoltă cu adevărat concepţia muzicală şi atitudinea scenică.

Uitaţi-vă la clipuri, mai ales la concertul din Tokio. Veţi descoperi un Lydon-Rotten fericit, improvizând fericit aşa cum numai un artist adevărat o face, bucuros să facă băi de mulţime, cinic însă numai cu cei care îi merită cinismul, un Lydon umanist, sau animalist, cum preferaţi (militant pentru supravieţuirea cimpanzeilor, păienjenilor şi… rechinilor), un Lydon fericit-extatic-nefericit. Nu ştiu alţii cum îl văd, dar eu redescopăr în muzica PIL nostalgie, imaginaţie, şi, să nu mă sfiesc să spun lucrurilor pe nume – frumuseţe.
Lucrurile sunt aşa cum le vedem, şi nu altfel. Si eu sunt un fan Sex Pistols, un fan John Lydon, al căror urlete mi-au legănat adolescenţa, şi pe care le-am îndrăgit instinctiv, chiar dacă nu-nţelegeam mare lucru din ce spunea (şi oricum nici nu prea avea importanţă).

Un francilian la Paris

2007-08-15T22:45:00.000-07:00

Azi am fost în capitală, de care mă despart doar 15 kilometri şi pe care, totuşi, n-am văzut-o decât de trei ori anul acesta.
M-am mai împăcat cu conceptul acestui oraş, îndelung detestat. Nemaifrecventându-l, îl privesc cu oarecare nostalgie, ca pe o veche iubită cu care o ţineai numai în scandaluri şi de la care peste ani încerci să îţi aminteşti că avea şi părţi bune (coapsele, urechile…).
Am fost la cinema(tecă) la St Michel şi am văzut Intolerance de Phil Mulloy. Este RU-PE-RE, vă recomand să-l downloadaţi de pe undeva, eu l-am găsit pe eMule, voi descurcaţi-vă. E un film de animaţie expresionist, în alb negru aproape, e vorba de o invazie extraterestră, o civilizaţie de pe planeta Zog, foarte asemănătoare cu a noastră, numai că indivizii aveau sexul acolo unde noi avem capul, şi invers. De unde ofuscarea autorităţilor moral-religioase de pe ambele planete, care decid fiecare să o distrugă pe cealaltă. Mult umor negru, sarcasm (aş fi tentat să spun chiar „răutate”), şoc dincolo de vulgaritate, siluirea mijloacelor cinematografice tradiţionale mai presus de simpla parodie. O mică bijuterie de 55 de minute (şi e vorba de o TRILOGIE!).

Am făcut un pelerinaj prin cartierul latin, pe la Halles, le rue St denis-la curve (aux putes, juste pour mater - erau puţine şi ofilite, de data asta), pe Canal, am căscat gura la buticuri şi la lume, pe la biserica română unde a apărut o statuie a lui Eminescu, am fumat o narghilea la Baghdad Café shi am mâncat hummus ascultând muzicã orientalã tolănit pe o sofa shi uitându-mã la turistele anglofone care treceau pe stradă blonde şi în pantaloni scurţi, în pofida vremii mizerabile de azi/de anul ăsta (plouă, plouă, plouă, plouă, de mai multe ori pe zi, cu furie, cu turbare, cu bale, scherzo, allegro, ma non troppo, ma che cosa, stronzo).
Noul RER A nu-mi place – seamănă mult cu cel dinainte, adică e urât, numai că e mai curat, fiind nou. Design naşpa, faţă de metrourile sau trenurile de banlieue din alte părţi ale lumii pe care le-am văzut – Barcelona, Lyon, Amsterdam, Bruxelles, Londra, Bucureşti, Toulouse. Pe deasupra, o voce aseptică te trezeşte la fiecare staţie, al cărui nume e rostit suficient de tare ca să te scoale din somn. Şi cum, la fel ca şi mine pe când lucram la Paris, vreo 20% din pasagerii francilieni care se scoală cu noaptea-n cap să plece la muncă dorm pe ei… Se numeşte degradarea condiţilor de transport. Mai lipseşte să pună ecrane peste tot, ca la japonezi, cu publicitate şi ştiri.
De altfel, nu mai ascult ştirile – vreau să zic, nu le mai ascult înadins, nu mai mă uit la buletinul de la ora opt, nu mai citesc titlurile ziarelor, iar în maşină bag pe podcast numai emisiuni istorice sau culturale, de preferintă despre antichitate şi evul mediu. Ce să aud? Ce au mai făcut Sarkozy, Băsescu sau Bush? Că mondializarea continuă, că planeta se duce dracului, şi că indiferent de ce aş vota, de cât aş urla, nu pot face nimic, omenirea fiind o turmă care se îndreaptă cu mai mult sau mai puţin entuziasm către prăpastie, o maşină care se îndreaptă cu viteză în zid, şi care a pierdut de mult frânele?
Şi ca să termin pe singura notă optimistă pe care ne-o permitem în ziua de azi – „noi să fim sănătoşi”. Am o familie pe care o iubesc şi care se măreşte văzând cu ochii (gemeni… cine-ar fi crezut… şi eu nici atât). Am şi prieteni, unii din ei poate chiar citesc blogul acesta. Spunea nu-ştiu-cine (văzut azi într-un butic cu cărţi poştale pe care erau „citate celebre”) că patria e locul unde oamenii te consideră ca fiind de-al lor. Noapte bună, patria mea situată aiurea, undeva pe internet, puzzle din bucătele barcelono-lyono-constănţeano-bucureşteano-amsterdamo-metzo-veneţiene, oriunde te-ai afla…

Blogui-m-aş şi n-am cui

2007-08-12T02:16:00.000-07:00

Am ezitat mult (vreo cinci ani; ceea ce având în vedere speranţa de viaţă la naştere este mult) să-mi fac un blog. Principalul argument pro era că toată lumea îşi face. Pricipalul argument contra era acelaşi. Uite că până la urmă am trecut Rubi.com-ul. Cu mâna pe mousepad, mă angajez : - să caut să nu fiu plicticos- să nu scriu la blog decât dacă şi când am ceva de spus şi când am chef- să fac totul pentru ca acest blog să nu devină un jurnal intim- să actualizez acest blog într-un mod iregular, şi cât mai rar cu putinţă- să caut ca structura acestui blog să fie strict browniană, sau măcar fractală- să nu scriu niciodată fraze ucigătoare de genul "n-am mai scris demult pe blog şi îmi cer scuze" - să nu stabilesc nici o legătură între blogul acesta şi blogurile mele în franceză şi catalană, care sunt independente şi suverane, orice tentativă de juxtapunere a lor fiind nulă şi neavenită. În sfârşit – despre ce e vorba în acest blog ? Despre literatură, despre muzici, despre viaţa în Franţa şi în Ile-de-Franţa (adică regiunea din jurul Parisului), despre Catalonia şi catalani (Barcelona este cel mai frumos oraş din lume. Prin cercul din mijlocul mozaicului din Plaça Catalunya trece Axis Mundi), din când în când, eventual, despre internetul cel de toate zilele, despre imagini, sunete, despre ţări, oraşe, ape, munţi, mări, despre politică, gastronomie şi alte locuri şi ştiinţe exacte sau aproximative. Dacă doriţi să fiţi înştiinţaţi în legătură cu actualizarea acestui sit, trimiteţi-mi pe apocrif@gmail.com un mesaj cu Subject : « jmuresan.free.fr : Actualizează-mă ». Vă puteţi dezînscrie trimiţând un alt mesaj cu Subject : « jmuresan.free.fr : Dezactualizează-mă ». Remarcă: Spamurile, colectorii de fonduri, trollii, chain lettersurile, instalatorii de termopane şi martorii lui Iehova nu sunt bineveniti.